Ziarul de Duminică

Salonul de Carte de la Paris/ de Matei Vişniec

Salonul de Carte de la Paris/ de Matei Vişniec
15.03.2013, 00:05 83

Fără îndoială, capitala literaturii române se mută pentru cinci zile, între 21 şi 25 martie, la Paris. Este plin de simboluri acest statut pe care literatura română îl are acum ca invitat de onoare la această a 33-a ediţie a Salonului Cărţii de la Paris, pentru că Oraşul Luminilor face pare din matricea însăşi a literaturii române moderne… 

Cei 27 de scriitori invitaţi în mod oficial reprezintă practic toate generaţiile literare din România, precum şi toate genurile literare, de la roman la poezie, de la teatru la eseu (şi nu au fost uitate nici benzile desenate). Lor li se adaugă alte nume, la iniţiativa Ministerului Culturii şi a Institutului Cultural Român, deci putem spune că atît literatura română, cît şi cultura română vor fi reprezentate la Paris în marea lor diversitate, sub toate unghiurile şi sensibilităţile, de la generaţia anilor 60 care a contribuit la „dezgheţul literar” în România pînă la cei mai tineri creatori născuţi la ora la care se prăbuşea comunismul în ţara noastră.

Am constatat că în jur de 70 de evenimente sunt programate în cursul celor patru zile cît va dura Salonul de Carte: dezbateri pe teme de o mare diversitate, lecturi publice, prezentări de carte, sesiuni de autografe, expoziţii... Iar mediatizarea acestui eveniment este deja pe măsura importanţei sale: de exemplu principalele reviste literare din Franţa, Lire şi Le Magazine littéraire, au publicat deja dosare substanţiale despre literatura română, ca şi revista bibliotecarilor francezi Bibliothèque(s). De reţinut că postul de radio unde lucrez eu, RFI Roumanie, va transmite în respectivele zile chiar din pavilionul expoziţional de la Porte de Versailles din Paris.

Din toate punctele de vedere, statutul de invitat de onoare pe care îl are literatura română la actuala ediţie a Salonului de Carte de la Paris reprezintă o enormă şansă pentru România şi pentru creatorii ei. O şansă pentru ameliorarea imaginii României în primul rînd. Trebuie remarcat de asemenea faptul că Franţa recunoaşte de fapt implicit, prin invitaţia formulată, valoarea creativităţii româneşti. După marile succesele ale filmului românesc, după unele mari succese ale unor artişti plastici români (precum Mircea Cantor, care a obţinut acum doi ani prestigiosul Premiu Duchamp), este rîndul literaturii contemporane să obţină o recunoaştere europeană şi internaţională. Sigur, România i-a dat deja, în peisajul literaturii franceze şi universale, pe Tristan Tzara, pe Panaït Istrati, pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, pe Eugène Ionensco, pe Virgil Ghiorghiu, pe Gherasim Luca sau pe Benjamin Fondane. Aceste nume sunt deja fixate pe firmamentul memoriei literare, ele au intrat în circuitul valorilor universale precum şi al francofoniei întrucît unii au scris în limba franceză. Era însă momentul ca noile generaţii de scriitori să fie recunoscute în Franţa şi pe plan european, era momentul ca dinamismul şi vigoarea literelor româneşti să fie redescoperite.

Practic, 50 de ani de literatură românească şi de luptă literară se deplasează acum la Salonul de Carte de la Paris. Pentru că evantaiul propunerilor este extrem de larg, de la acele cărţi care ţineau, în anii comunismului, de rezistenţa culturală, pînă la noile romane scrise după 1989 şi în care România este radiografiată în contextul noilor probleme cu care se confruntă pe drumul democraţiei şi al integrării europene. 

Mi s-a părut de asemenea foarte inspirat acest logo propus de Institutul Cultural Român:  „La Roumanie se livre”. Un joc de cuvinte care nu poate decît onora francofilia românească. „Livre” înseamnă „carte”, dar „se livrer” înseamnă „a se da”, „chiar a se preda”... Şi este adevărat că într-un fel România se va „oferi”, se va deschide în toate dimensiunile ei culturale, se va lăsa „decorticată” pe toate feţele şi va fi prezentă de fapt sub lumina reflectoarelor cu toate problemele ei, cu toate complexele ei, cu toate angoase ei existenţiale, precum şi cu ambiţiile şi frustrările ei. Într-un fel, România este invitată să se aşeze, prin mesagerii ei care vor fi scriitorii, pe marele divan al psihanalizei colective. Dezbaterile anunţate vor radiografia de fapt istoria României de dinainte şi de după căderea comunismului, cu toate crizele ei, cu toate succesele şi eşecurile ei... Dintre toate „crizele” pe care le are de gestionat, însă, cea mai importantă este, după părerea mea, cea a viitorului.

Există o incertitudine a României în faţa viitorului, în ciuda integrării sale europene şi a adoptării modelului democratic. Ori, iată, această descindere la Paris este o bună ocazie şi pentru abordarea acestui subiect: sunt pregătiţi românii să devină efectiv europeni sau se vor lăsa roşi de microbul corupţiei şi vor regresa istoric în ciuda şansei pe care o au...

„La langue, ultime liberté” – iată cum sună una dintre dezbaterile programate la Salonul Cărţii. Titlu extrem de incitant. Da, ne putem întreba dacă nu cumva, uneori, limba (şi literatura) sunt ultimul spaţiu de libertate şi de inteligenţă într-un context în care frustrările se adună vertiginos, libertatea nu se transformă în civilizaţie, clasa politică deraiază, tinerii nu mai cred în ceea ce le spune şcoala şi mai ales nu cred în autoritatea morală a adulţilor… Da, cînd toţi aceşti nori negri se adună pe cerul unei societăţi, nu rămîn oare limba, cuvîntul, literatura drept ultim refugiu?

În franceză, „livrer une bataille” înseamnă „a se angaja într-o bătălie”. Or, România va face şi acest lucru la Salonul Cărţii: se va angaja într-o bătălie pentru ameliorarea imaginii sale. Va lupta pentru a fi recunoscută şi ca un spaţiu de înaltă creativitate, nu doar ca o regiune în criză din estul Europei care a trimis în străinătate 3 milioane de imigranţi, printre care mai multe zeci de mii de romi.  

Această prezenţă a României la Salonul Cărţii de la Paris mai trebuie însă considerată şi un moment de bucurie şi sărbătoare. Este o ocazie pentru scriitorii români de a se bucura de statutul lor de invitaţi oficiali. Nu văd de ce această participare, ca şi toate dezbaterile prevăzute, nu s-ar putea face „dans la joie”, adică pe un fond de sărbătoare culturală şi de bucurie. Nu au francezii expresia „se livrer à la joie”? Ceea ce înseamnnă „a se bucura”, „a se lăsa aspirat de bucurie”…

În definitiv, România are puţine ocazii de a străluci în străinătate. Iar această prezenţă la Salon este o bună ocazie şi contez pe un comportment demn al tuturor scriitorilor români (pentru că deseori românii au obiceiul de a se certa lamentabil în public)... Aş mai spune în încheierea acestor aserţiuni strict personale şi pentru care îmi asum răspunderea, că, în ultimii ani, cei care au înnobilat numele României în străinătate au fost în special artiştii (cineaştii, scriitorii, regizorii, videaştii, pictorii, muzicienii). Personal cred că numele acestor artişti au suscitat reacţii de respect în străinătate într-un grad mult mai mare decît numele oamenilor politici români. Şi îmi permit să le spun acestora din urmă că tăierea unor fonduri în domeniul culturii este o greşeală teribilă, care va sancţiona nu numai promovarea culturii române în străinătate, ci cultura pur şi simplu, adică baza identităţii româneşti.

 
 

Fotografie de Sebastien Botella

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO