Ziarul de Duminică

Salonul Mic Bucureşti/ de Luminiţa Batali. GALERIE FOTO

Lucrare de Ana Maria Panaitescu

Galerie foto

Autor: Luminita Batali

09.05.2014, 00:06 98

Expoziţia „Conotativ - Denotativ. Salonul Mic Bucureşti”, Căminul Artei, str. Biserica Enei nr. 16 , 29 aprilie - 10 mai 2014

Se pare că, în timpul celui de-al doilea război mondial, lui Winston Churchill i s-ar fi spus că, pentru a face rost de mai mulţi bani pentru efortul de război, s-ar putea tăia fondurile pentru artă, ocazie cu care primul ministru britanic ar fi răspuns: „atunci pentru ce mai luptăm?” Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că el însuşi picta – dacă nu cu geniul care l-a caracterizat în viziunea politică, profund democratică şi devotată lumii libere, în orice caz cu profesionalism, cu gustul unui om de înaltă educaţie.

Se pare că este nevoie ca un stindard al artei să fie ţinut sus, ca leac şi contrapondere la realităţile adesea ostile creaţiei şi receptării ei, iar Salonul Mic, a construit gradual, prin conceptele bine conturate pe care le lansează din 2007 încoace, un climat care să răspundă acestei nevoi a artiştilor şi societăţii.

Expoziţiile conceptuale au nevoie să fie ideate de curatori talentaţi în manevrarea incitantă a cuvintelor şi sensurilor, cunoscători foarte buni ai mediului artistic şi, după mulţi ani de absenţă (după reperul stabilit de Călin Dan în anii’90 cu expoziţia „Sexul lui Mozart”, şi el în suita unor proiecte foarte curajoase din anii’80, ale altor artişti), iată că prin SMB şi prin iniţiatorul său, Theodor Ionuţ Barbu, salutăm înrădăcinarea unuia dintre cele mai preţioase fenomene de acest tip în artele din România. În cazul d-lui Theodor Ionuţ Barbu şi SMB putem vorbi de curator ca de un primum movens, de expoziţie ca de o piatră preţioasă şi iarăşi de curator ca de un şlefuitor care, prin punerea în valoare a operelor, face să ţâşnească razele de lumină dintr-o astfel de gemă şi o oferă contemplării într-o multitudine de faţete adesea fascinante.

Majoritatea conceptelor anterioare, „PictoBrand.RO”- 2007, „Secţiuni”- 2008- Familia Cuboid”- 2009, „Imaginea corpului uman versus Geometrii subiective”- 2010, „Fantasme”- 2011, „Ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe mână?”- 2012, „Seducţia unghiului drept” -2013, au avut, credem, o detentă de tip avangardist, un text-program scurt şi incitant, fiind descinse din tipul de provocare ludică şi intelectuală stabilit de manifestul futurist, cu un mare potenţial de a cataliza energiile şi răspunsurile.

Conceptul actual, interesant şi ca rezolvare grafică, avansează parcă pe calea incitării la artă ca reflexie, alături de arta ca emoţie şi, în virtutea coordonatelor obligatorii menţionate, şi ca gest virtuoz. „Contativ – Denotativ” - tema-program a actualei ediţii prezintă pe materialele de promovare, invitaţii şi afişe, ca principale semne grafice, două elemente: un plus (sau o cruce) care răsucit/răsucită cu 45 ° devine un semn al înmulţirii sau o altă cruce, aşa numită a „Sf. Andrei”. Acest fapt arată că e destul un gest, o intervenţie, fie ea şi neartistică, şi datele problemei sunt schimbate. De aceea cred  că acest concept a fost/este o invitaţie deosebită la reflexivitate, o activitate de care artiştii, în virtutea rolului lor de autentică elită în societate, sunt obligaţi să răspundă. De aceea au nevoie uneori de provocări teoretice mai complexe care să le reamintească exact acest statut, acest rol vital.

Despre denotativ şi conotativ, câteva cuvinte. Concepte provenind din teoria limbajului, regăsite la Roland Barthes, primul este legătura cu sensul fundamental, stabil, al cuvântului, al doilea este îmbogăţirea prin alte utilizări, alte asocieri, aş spune, diferit de iniţiatorii originari, că este utilizarea poetică. În plan vizual ar fi ca şi perechea de termeni iconografie – iconologie de care vorbea Panofsky. El dădea ca exemplu analiza „Cinei celei de taină” a lui Leonardo da Vinci. Iconografic e vorba de un grup de treisprezece oameni care se aflau la o masă şi acel grup reprezintă o scenă creştină fundamentală, „Cina cea de taină”; dacă însă voim să o înţelegem ca un document al personalităţii lui Leonardo sau al civilizaţiei Renaşterii la apogeu, atunci avem de-a face cu opera de artă ca simptom a altceva, şi acest altceva este subiectul şi domeniul iconologiei sau, am spune noi, al conotativului. Domeniu unde apar valorile simbolice care, spune Panofsky, sunt adesea necunoscute artistului însuşi şi pot diferi puternic de ce a intenţionat (a se vedea ediţia SMB „Ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe mână?”).

Operele de faţă vorbesc în primul rând, la nivelul primar, despre sensurile căutate/cunoscute de artişti iar măiestria curatorului e de a le face să redea un context mai larg, care să fie elocvent şi din punctul de vedere al nivelului preocupărilor, temelor recurente sau obsesive în spaţiul spiritual românesc.

Operele dau o replică tare conceptului expoziţional atunci când întâlnim o reflexivitate puternică şi la fel exprimată, precum în lucrarea the New World Order, realizată din fragmente mici de hartă, fragmente de ţări pe tocătoare de lemn, sau când sub un compas regăsim un craniu sculptat, precum în lucrarea Hiram, sau când artistul se joacă în spaţiul aceleiaşi lucrări cu piesele de şah, cu omniprezentul Facebook, cu imaginea virtuală, cu aceea pictată şi cu obiectul tridimensional, cu excelentă ironie şi ancorare în fetişurile prezentului.

Operele conotează puternic şi atunci când recuperează cu fineţe contextul arhaic-etnografic, când nişte piese de lemn din lumea satului sunt recuperate spre imaginea contemporană, când cofragul de ouă, cel mai banal ready-made posibil, este substras debris-urilor şi transfigurat în mod aproape magic în fapt vizual de intensă valoare plastică, prin aplombul culorii şi economia semnului, când pânza e tăiată prin efectul de trompe l’oeil ca într-o metaforă a aşteptărilor publicului de la pictură…

Jocul dintre conotativ şi denotativ se regăseşte însă parcă mai misterios la nivelul lucrărilor abstracte, unde nu ştii dacă în cutare pastel, unde culoarea străluceşte cu intensitatea luminii, răzbate ecoul unui peisaj, sau dacă semnele mici decorative, aşternute cuminţi într-o scrisoare (deci într-o esenţă de comunicare) nu închipuie un efect al luminii pe ape, sau dacă, într-un diptic, efectul unor culori nemaipomenit de armonios simţite, un verde smarald ce bate şi spre galben, un albastru ce bate o dată spre turcoaz dar mai ales spre mov, printre care răzbate o lumină de apus sau de răsărit, aşternute cu tuşă tremolată, ca de acuarelă, ascunde un peisaj sau o pură reverie.

Un cuvânt despre dimensiuni, care nu procustează ci ţintesc la ceva. Nu întâmplător Salonul Mic doreşte să scape grandilocvenţei şi, prin dimensiunile mai mici, deci prin concentrarea câmpului imaginii, să atragă atenţia asupra discursului fiecărui pictor, fiecărui grafician sau sculptor. Lucrările de faţă ne dezvăluie tot atâtea temperamente artistice, care, în copleşitoare majoritate, merg/ţintesc cu siguranţă în inima mesajului celui mai împlinit estetic şi ideatic, pentru că în lucrarea de artă şi în acest cuplu nu există divorţ.

Sunt microcosmosuri care se cer îndelung degustate, (italienii au forjat încă din anii 80 conceptul de fruitore/ fructificator, utilizator), care cer reflexie asupra lor şi revenire, şi care, o dată puse într-un spaţiu personal, incită la conotativ, la intrarea spectatorului în viaţa operei. De aceea, dacă în România ar exista şi un public mai avizat, toate acestea şi-ar găsi un cămin.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO