Luminiţa
Am zis că nu mă uit, dar m-am uitat.
Dreapta ei a parcurs trei sferturi din drum. Drumul la capătul căruia arătătorul mă va ţinti. Oare degetul mă va urmări cum cobor, coborând şi el, sau va încremeni în prima poziţie?
Ochii nu ar putea fi mai mari de-atât. Expresia feţei este, previzibil, de groază, iar gura cred că-şi reprimă strigătul sau poate e pur şi simplu prea şocată ca să poată scoate vreun sunet. Acum văd că din cealaltă mână, stânga, i-a căzut o pungă, probabil ceva cumpărături.
În urmă cu mulţi ani – n-are rost să-i număr, acum când contorizez sutimile de secundă – am început să mă-ntâlnesc, în fiecare dimineaţă, în drum spre serviciu, cu o tânără blondă, pe care am botezat-o în mintea mea Luminiţa. Am început să scriu despre ea. După o vreme, timp în care reuşisem să şi public unele dintre texte, am oprit-o pe stradă şi i-am dat unul dintre texte, care avea la sfârşit şi numărul meu de telefon de la serviciu. A luat foile fără să zică nimic şi din clipa aia a dispărut! Adică n-a mai apărut în zona aia din Calea Victoriei, la ora obişnuită, plus minus o jumătate de oră, că vă daţi seama c-am venit acolo şi mai devreme, şi mai târziu, patrulând în sus şi-n jos, de intraseră la idei securiştii care păzeau din douăzeci în douăzeci de metri ipotetica trecere pe-acolo, la un moment dat, nu, nu a Luminiţei, ci a lui Ceauşescu, aveam, vorba aia, preocupări şi griji diferite.
N-a mai apărut. Niciodată. Îşi schimbase ora de intrare la serviciu sau unde s-o fi dus ea dimineaţa, îşi schimbase serviciul, traseul (intenţionat? Să scape de mine? Dragi cititoare, dacă într-o bună zi un necunoscut vă oferă o proză scurtă a cărei eroină principală sunteţi, fugiţi cât vedeţi cu ochii? Eroină pozitivă, precizez, dacă mai era nevoie. Sondaj-fulger, răspundeţi repede, că nu mai am decât vreo cinci secunde), se mutase în alt oraş, la ţară, în altă ţară, participa voluntar la o misiune cosmică şi era deja în drum spre Marte?
N-am aflat niciodată şi ceva (mai exact, cei treizeci de metri care mă separă de asfalt) mă face să cred că nici n-o să mai aflu vreodată. Cel puţin, nu pe lumea asta.
Şi totuşi, am mai văzut-o o dată! Dar în circumstanţe oribile. Mă operasem de curând (vreţi să ştiţi ce fel de operaţie? Ei!, n-o să ştiţi! Nici măcar din viitorul Mare Dicţionar al Marilor Scriitori) şi abia mă târam pe stradă, strada fiind chiar Calea Victoriei şi zona fiind chiar aia, sub un soare orbitor, când am văzut cu coada ochiului – depăşisem deja locul – cum Luminiţa iese de pe străduţa care separă blocul cu farmacia şi fostul magazin „Săteanca” de Palatul Sturdza, cred c-aşa îi spune, aproape de intersecţia cu Calea Griviţei, în diagonală cu fostul CSP.
Mergea ferm şi repede, a luat-o în jos pe Calea Victoriei, spre Piaţa Palatului şi eu pur şi simplu n-am avut puterea fizică să mă-ntorc şi să alerg după ea, iar ideea de-a o striga „Luminiţa!” nici nu mi-a trecut prin cap. Mi-a trecut în schimb ideea consolatoare că stă în blocul ăla, despre care ştiam că are o intrare pe străduţă, deci aveam în fine un reper, trecuseră doi ani de la ultima întâlnire, o să mă duc şi o să...
Chiar m-am dus, o săptămână mai târziu, am intrat în holul blocului şi am început să studiez lista de întreţinere! În mintea mea tulburată se instalase certitudinea că nu e nici măritată, dar nici nu locuieşte singură, ci cu părinţii. Căutam, aşadar, familiile de trei persoane. Erau cinci. Lista avea şi coloană cu numele de familie, dar ce criteriu puteam să aplic? Ce nume de familie i se potrivea Luminiţei, pe care poate o chema de fapt Ilsa sau Filofteia?
Dacă aş fi avut magica vârstă de 15 ani, dacă ne-am fi aflat în magnificul an 1971, n-aş fi ezitat o clipă, aş fi sunat la toate cele cinci uşi şi, dacă nu răspundea chiar ea, aş fi întrebat frumos: „Locuieşte aici cumva o fată blondă, cu părul lung, drept, o fată de care m-am îndrăgostit eu?”
Dar nu mai aveam 15 ani şi, vorba lui Tic (vezi volumul 5, „Drum bun, Cireşari!”), undeva e o trădare. Acum aveam res-pon-sa-bi-li-tăţi. Răspunderi. Sociale şi profesionale. Eram om mare. Adult. Îmi băgasem minţile-n cap. Aveam ma-tu-ri-ta-te-de-gân-di-re, cum îmi tot cerea tata în adolescenţă.
Aşa că n-am sunat. Am ieşit din bloc şi asta a fost tot. Definitiv. O!, da, am scris despre Luminiţa de-am rupt hârtia şi-am tocit literele de la maşina de scris Remtor, la defulări, compensaţii, debuşeuri, bufeuri şi alte de-astea suntem mari maeştri! Noi, adulţii. Noi, responsabilii. Noi, înţelepţii.
Cine a spus „Limita superioară a înţelepciunii e laşitatea”? Ah, da, eu. La 15 ani.
Nu, nu e Luminiţa. Nu sunt ochii ei. E doar o trecătoare îngrozită. Îmi pare rău pentru ea. Asistă la un spectacol şocant care imediat va deveni oribil. Asta e. Ghinion.
Încă opt etaje.
(Fragment din romanul "Salutări de la unu", în curs de apariţie la Editura Vremea)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
