End Of Job
Şi, mă rog, de ce-am abandonat IT-ul, care, nu-i aşa…? Nu, nu-i aşa. Dintre toţi foştii mei colegi de SM (clasă specială de matematică), facultate de Informatică şi cinci centre de calcul – în total vreo trei sute de oameni cunoscuţi îndeaproape, să ne înţelegem, nu vorbesc despre unii a căror existenţă mi-a trecut pe la ureche – niciunul nu a izbândit în mod semnificativ. În România, fireşte. Câţiva, puţini, au creat firme de service şi cumpărări-recondiţionări-vânzări. Alţi câţiva au prins posturi administrative în IT, dar mai degrabă conjunctural: nici nu au fost selectaţi pe baza a ceea ce învăţaserăm noi să facem, adică programare, nici nu au avut aşa ceva în fişa postului. În plus, au zburat la prima „împrospătare de forţe”. În fine, foarte puţini s-au adaptat la ceea ce se înţelege azi prin IT, adică reţele, protocoale de internet, dracu mai ştie ce. Dar programe nu cred că sunt zece care au scris în toţi anii ăştia şi niciunul nu s-a îmbogăţit din aşa ceva. Nici măcar de SGBD-uri nu s-au ocupat. Sisteme de gestiune pentru baze de date. Cred că nici nu mai există termenul. În 1991 cream, pe un 282!, sub DOS!!, cu comanda Edit ca editor de texte şi fără interfaţă grafică, baza de date a tuturor clădirilor din învăţământul preuniversitar românesc!!! Iar colegii mei construiau, în aceleaşi condiţii, baza de date a cadrelor didactice. Ştiţi cum e să generezi un tabel cu coloanele desenate din I-uri şi liniile din cratime? Dar încă din 1990 – m-am mişcat repede, fraţilor! – aveam firmă! Cu Ioni, Silviu şi celălalt Silviu. „Hello” îi zicea – am fost băieţi deştepţi, ideea era ca la orice „Hello!” din filme să se facă un rapel subliminal la noi! – a avut şi reclamă în „Anunţul publicitar”, îi făcusem şi un logo mişto, îndelung gândit: un triunghi echilateral în care era înscris un arc de cerc, era cu bătaie lungă, chiar cu mai multe bătăi… Şi, şi, ce? Şi nimic. Într-un an de zile, am avut fix două contracte, ambele obţinute pe pile, şi asta pentru că toţi deştepţii proaspeţi oameni de afaceri preferau să angajeze un om şi să-i plătească leafă a la longue, când noi îi ofeream ceea ce ar fi putut face ăla pentru echivalentul a trei-patru salarii de-ale lui! Sau preferau să cumpere unul dintre pachetele de programe care începuseră să circule şi pe la noi – Ciel, cel mai adesea – care costau de zece ori mai scump, pentru că făceau cel puţin zece lucruri de care patronul urma să n-aibă în veci nevoie. După un an, eram pe zero: câteva sute de lei încasaţi, tot atâţia cheltuiţi. Am îngropat-o fără ceremonie şi ne-am văzut fiecare de drum. Pentru mine, drumul a însemnat presa. Regret? Nu. Aş face la fel? Ce întrebare tâmpită: dacă te-ai întoarce în timp fie şi cu o oră, e imposibil să spui ce-ai face. Bine, peisajul. Descriere de natură. Am parcurs… cât? Că nu mai ştiu să socotesc la viteza asta… Patru cincimi, da? Zic bine? Să-mi trimiteţi confirmarea pe mail, da? Viteza pare să nu fi crescut semnificativ, deci o fi adevărată chestia aia, am zis-o mai sus, n-o mai repet acum, că nu mă dă timpul afară din casă. Afară din casă! Ce mândru sună acest cuvânt! Am reuşit să-mi adun picioarele, chiar lipite, sunt mândru de mine, mândru că sunt român. Am fost băiat deştept – da’ când n-am fost eu băiat deştept? – să-mi iau un tricou mulat, altfel, vă daţi seama, cămaşa ridicată peste faţă îmi răpea orice perspectivă, plus că arătam ca dracu’, cum bine-a spus. Adidaşi albi, blugi, tricou negru – în caz că vă interesează. Sunt tot mai aproape. Şi, nu, Luminiţa nu mai e singura care m-a văzut, cel puţin alţi şapte, cât am apucat eu să număr, au ridicat privirile şi nu mai respiră. Cel puţin aşa pare. Deci voi cădea perfect vertical, în picioare, nu cred să mă mai răstorn pe ultimii metri, mişto, o să iasă cum am vrut, bine, sigur, o să mă-ntrebaţi acum – parcă nu v-aş cunoaşte! – ce se va-ntâmpla DUPĂ ce ating asfaltul cu tălpile, pe bune, sunteţi ceva de spaimă, chiar vreţi să vorbim despre asta acum!? Sunteţi din ăia care la o-nmormântare întreabă „Şi s-a chinuit mult, săracul?”! DUPĂ nu se pune. DUPĂ e DUPĂ. După-după!, zdupăială, ce drăguţ! Dar nu înainte să ajung la unu şi să vă transmit de-acolo salutările mele.
Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariţie la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
