• Leu / EUR4.7345
  • Leu / GBP5.2361
  • Leu / USD4.2201
Ziarul de Duminică

Săptămâna nebună (II)/ de Stelian Ţurlea

Săptămâna nebună (II)/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

16 sep 2016 38

Marţi, 5 iunie

Se împlinise aproape anul de când pe inspectorul Victor Stamate nu-l mai băga nimeni în seamă. Trăise o perioadă lipsită de evenimente, când şi când trebuia să plece să pună cătuşe unor hoţi mărunţi dibuiţi de alţii şi să-i ducă la arest, se obişnuise, rutină, doar că nu i se promisese trecerea pe linia moartă. Când ţi se promite aşa ceva, nu e cale de-ntors, se aştepta din zi în zi să i se spună definitiv. Dacă avea să se întâmple, avea de gând să-şi dea demisia pe loc sau să iasă la pensie.

Tot pocinogul se întâmplase după ce ratase prinderea unui guşter dolofan, în confruntare îi ucisese guşterului mâna dreaptă, un trepăduş care speriase oraşul. A contat prea puţin că fusese în legitimă apărare, avocaţi fără scrupule şi bine plătiţi l-au tăvălit ca pe hoţii de cai, noroc că judecătorul era cu scaun la cap şi nu i-a ascultat, dar tot s-a lăsat cu sancţiuni. Se scuzau că, măcar de florile mărului, trebuiau să-i dea o sancţiune, altfel miroase presa că-i cocoloşit. De parcă-i păsa presei de ce se întâmplă cu un poliţist oropsit! Târziu a aflat că de la şeful lui i se trăsese. Trepăduşul trimis între patru scânduri era un frate al soţului verişoarei soţiei şefului, o rudă apropiată va să zică, iar autoritara soţie care-şi controla bărbatul din oră în oră, să nu fi plecat să i-o tragă uneia, cum îl prinsese de câteva ori, cu mare tărăboi, îi ceruse impunătorului bărbat să-i răzbune aceluia memoria, iar ei – neamul. Să împace şi capra şi varza şi să scape de cicăleli, şeful găsise  nimerit să-i ia lui Stamate orice anchetă şi să-l treacă la treburile mărunte, urma linia moartă, nu mai conta că funcţia de acum o obţinuse după ce amândoi făcuseră bucăţi o reţea de traficanţi de carne vie. Din povestea asta încâlcită ieşise bine doar şeful, care-şi liniştise pentru moment nevasta şi reîncepea să adaste satisfăcut în paturile celor măritate şi triste, atât de multe, constata uluit Stamate, că în mod cert printre bărbaţii naţiei dăduse o molimă care le moleşea bărbăţia sau măcar le risipea şi puţina dorinţă de sex şi tăvăleli pe care o mai avuseseră.

Un an se tot gândise Stamate că nu mai are mult până la pensie şi scapă de toate, aşa că e bine să nu-şi facă prea mult sânge rău, să-i plesnească într-o zi capul şi să se trezească în scaun cu rotile. Decât în scaun cu rotile, mai bine fără pensie şi-n câmpiile cu verdeaţă unde nu-i nici durere, nici întristare. Îşi zicea că e de preferat să ajungă să bea bere cât e ziua de lungă pe un scăunel sub bolta de zorele sau clematite, ce-or fi căţărătoarele din curtea sa de la periferie. Îl cam înspăimânta perspectiva, dar era mai bine decât să înţepenească la arhivă. Sau la circulaţie. Fiecăruia, ce-i e dat. Aproape se resemnase.

Nici nu se crăpase bine de ziuă în acea zi de marţi şi l-au chemat. Pe drum s-a tot gândit ce vor de la el. Pocinoage nu făcuse, n-avusese cum, prin urmare nu era vorba să fie beştelit. Să fie avansat era de asemenea exclus, nu se întâmpla decât înaintea vreunei sărbători naţionale şi până la momentul acela vuia toată secţia ca un viespar, că de ce pe ăla şi nu pe mine, dar nu se petrecuse nimic în ultimele săptămâni, de parcă îi plouase pe toţi cu amorţeală. Dar s-a prins repede, amintindu-şi de nişte vorbe scăpate în zilele dinainte pe la colţuri. Nu i-a fost greu să priceapă, chiar dacă n-a spus-o niciunul, că el era cam ultima lor şansă să reuşească într-o afacere care-i dăduse pe toţi peste cap şi care frământa toată secţia. Marţi, trei ceasuri rele – pentru ei. Nu şi pentru Victor Stamate. Adică îşi amintiseră că numai cu un an mai înainte nu-i scăpa unul fin cei pe care voiau să-l trimită la beci. Beciul domnesc, cum îi zisese un mahăr la putere, ajuns şi el acolo înainte să-şi dea demisia de prin toate funcţiile.

Nu ştia dacă să se bucure sau nu. Se obişnuise cu situaţia lui marginală, chiar şi cu gândul că va fi uitat. Nu ţinea să fie recompensat, deşi dăduse la viaţa lui câteva lovituri care îi aduseseră faimă, nu pricepea cum fuseseră uitate atât de uşor. Admitea că era orgolios. Dar putea fi şi îngăduitor. Nu într-atât încât să accepte orice. În necrologul lui, poate i-l face cineva când va fi momentul, ar prefera să nu fie uitate. Dar ştia că necrologurile, cel puţin la noi, sunt vorbe-n vânt şi fac cât două cepe degerate.

Acesta era motivul pentru care a acceptat să se-ntoarcă în secţia pe care o condusese. A întrebat doar cine l-a chemat. I s-a răspuns că Şeful în persoană. Prin urmare nu mai avea vreo ranchiună că-i dispăruse vărul prin alianţă. Sau nu-i păsase de la început. Sau i se ceruse să uite trecutul, în interesul obştii. Lui Victor Stamate îi era egal. Voia să le arate că n-a ajuns un expirat, mereu a avut orgoliul să creadă că e bun. Printre cei mai buni. Foarte bun. Cel mai bun. Era previzibil. Nu-i păsa în ce se băga. Dacă tot putea fi ultima lui acţiune.

Se gândiseră la el de câteva săptămâni. Şi asta a aflat la nici un sfert de  oră după ce-a ajuns la secţie, binevoitorii i-au dat raportul pe dată. Îi presa şeful Poliţiei, pe care îl presa însuşi ministrul. Nu se poate să nu aveţi în toată ţara un detectiv, o echipă în stare să-i prindă – li se spusese. Vrând-nevrând, mai mult nevrând, şi-au amintit de el. Cheamă-l! i-au zis şefului. O să mă refuze, nu uită că l-am penalizat. Cam pe nedrept. Dă-i ordin! i-au mai spus. În poliţie e ca în armată, un ordin nu se discută. Nu contează ce-a fost mai înainte. E ca o reabilitare. Şi l-au chemat. 

A întrebat care-i treaba.

– Droguri.

Era cam surprins.

– Droguri au fost mereu, a zis. Nu-i nevoie de mine. Sunt pe-aici printre voi câţiva în stare oricând să dea de ele.

– Nu de data asta. E altceva.

Aştepta să i se mai spună, să priceapă. Dar în anul în care stătuse pe bară nu se schimbase nimic: le scoteai vorbele din gură cu cleştele, exact ca înainte. Nici el nu se schimbase.

– Adică? a insistat.

– Dacă aş şti, ţi-aş spune.

– Sunt noi?

– Habar n-am.

– De unde vin?

– N-am aflat.

– Sunt mulţi?

– N-am aflat.

– Când au apărut?

– Ne-am dat seama acum vreo două luni. Sigur sunt pe piaţă de mai multă vreme.

– Ce fel de droguri?

– Tari.

Apoi o ridicare din umeri.

De fapt, nu ştiau nimic. Dar se răspândise nemulţumirea. La gândul că n-or să le dea de cap, apăruse panica. E rău de tot când te apucă panica în poliţie. Faci greşeli. Cad capete. Sigur nu voiau să-şi vadă capetele tăiate.

Victor Stamate şi-a amintit ceva, a făcut legătura. Cu câteva zile în urmă urmărise un reportaj la televizor. Se uită aproape în fiecare seară, dacă e acasă, o jumătate de oră la ştiri, nu-l interesează nimic altceva, fuge de emisiunile în care se discută probleme politice, de când a constatat că sunt numai poveşti cu titluri atrăgătoare, ba chiar bombastice, din care nu afli nimic. Invenţii. Speculaţii. Exagerări. Manipulări. Analiştii vorbelor goale. Poţi număra invitaţii pe degetele a două mâini, aceiaşi la toate televiziunile, de parcă-i duce cineva cu maşina de la un post la altul. Mai crede că altcineva le umple buzunarele cu bani frumoşi, altfel n-ar zăbovi cât e ziua de lungă în studiouri tocând frunze la câini, i-ar apuca şi pe ei plictiseala tot repetând verzi şi uscate. Sau n-au altă treabă? Victor Stamate are colegi care, a doua zi, nu fac decât să-şi povestească unul altuia ce-a mai zis cutare. Păi, dacă tot i-au ascultat, ce nevoie au să mai şi comenteze?

În reportajul de care-şi amintea era vorba despre nişte copii căzuţi în patima drogurilor. Subiect vechi, nu-i dă nimeni de cap. Şi lui tot de la droguri şi copii i se trăsese. Dar acum muriseră câţiva, prea repede, unul după altul, iar doctorii erau speriaţi că nu recunoşteau substanţa care-i omorâse, ceva nou pe piaţă, cu acţiune fulgerătoare, fără leac. Stamate ştia că şi asta se mai întâmplase. Reporterul spunea că piaţa fusese invadată de pastile pe care nu ştia cum să le numească altfel decât „gheaţa paradisului”. Sigur nu aşa le zicea, reporterul aruncase o vorbă care, ca toate vorbele-n vânt, se pregătea să rodească. Încă nu făcuse nimeni o analiză drogurilor, ori reporterul nu ştia. Cu analiză ori fără, efectul era devastator.

La poliţie se ştiau mai multe? Pe Victor Stamate îl interesa că trei echipe se străduiseră să-i dea de cap, fără să ştie unde e capul. Cum să-l apuce. Cum intra drogul în ţară. Cine îl aducea. Nu prinseseră decât patru, cinci dealeri amărâţi care nu se ştiau între ei şi vindeau marfa liceenilor la colţ de stradă. Sau studenţilor. Habar n-aveau de unde venea drogul. Habar n-aveau ce vindeau, îl primiseră de la un individ ras în cap, atletic, îşi zicea Van Damme, care îi ademenise cu o răsplată regească şi îi ameninţase că le taie boaşele dacă fug cu marfa sau cu banii. Unul a făcut-o, Van Damme l-a găsit, i-a rupt un picior şi l-a umplut de sânge. Puştii nu mai văzuseră în viaţa lor atâta violenţă, dar nici atâţia bani, se puteau da grozavi în faţa oricui, dacă-şi făceau treaba, nu-i mai interesa vreun risc şi nici n-aveau nevoie să dijmuiască plata drogurilor. Atât de căutate, că se vindeau instantaneu. Le rămânea destul. Nu s-a întrebat unul cum de se răspândise zvonul. Deveniseră atât de încrezători că nu le mai stătea mintea la precauţii. Au căzut ca-n oală, pe rând, toţi patru. Târziu au aflat că vorbise despre ei cel rămas şchiop şi cu o ranchiună cât carul în suflet. Nu ştiau nimic, nici ce vindeau, nici filiera, nici măcar cine era bărbatul atletic şi ras în cap, de unde apăruse, cum îi aproviziona. L-au descris însă atât de bine că poliţiştilor nu le-a fost greu să dea de el, îşi făcea veacul prin Centrul Vechi. Nu s-a opus defel când l-au înhăţat. Dar o vreme aici s-a-nchis totul. Poliţiştii n-au mai aflat nimic. Van Damme a ţinut-o mult şi bine că habar n-avea de vreun drog, iar după ce l-au tăbăcit ca la carte spunea că nu ştie de unde primea marfa, el doar se ducea într-un loc anume şi ridica un pachet bine învelit în hârtie colorată, legat cu fundă, nu ştia ce-i înăuntru, părea un cadou cu care putea umbla fără grijă prin oraş şi tot în locul acela revenea cu banii, înveliţi în plastic şi vârâţi într-un rucsăcel, toate aranjamentele se făceau numai la telefon, îl suna o voce gravă şi aspră şi-i spunea că a sosit momentul să facă lucrul cutare, iar el se conforma. Insista că nu se întâlnise măcar o dată cu cineva. Sau învăţase o tehnică aiuritoare să nu dea nimic în vileag. O vreme atât spusese, dar pe nepusă masă şi-a amintit locul unde mergea, o dărăpănătură în care nici oamenii străzii nu se încumetau să intre, să nu cadă peste ei. Într-o firidă la înălţimea unui om matur, închisă cu o uşiţă ruginită, stropită cu mortar vechi, pe vremuri fusese vreo ascunzătoare pentru bani sau bijuterii, găsea pachetul şi lăsa rucsacul. Bineînţeles că fusese curios cine-i lasă pachetul şi mai ales cine înşfacă banii, erau mulţi, a stat o dată la pândă o zi întreagă, nu s-a dus decât cinci minute la o crâşmă din apropiere, făcea pe el, nu se cădea să-şi dea drumul pe stradă, când s-a-ntors, banii fuseseră ridicaţi, n-avea rost să mai încerce altă dată, mai ales că vocea aspră i-a spus că e bine să-şi vadă de treaba lui şi să nu fie prea curios, câştigă destul şi nemeritat. Poliţiştii nu prea-l credeau, oricât insista că era adevărul gol-goluţ, nici chiar după ce i-a dus la dărăpănătură şi le-a arătat firida, aşa că l-au tăbăcit din nou, dar degeaba, n-au mai scos o vorbă de la el. L-au aruncat la beci. Şi când au apărut după câteva zile alţi patru sau cinci trepăduşi cu acelaşi fel de droguri, pe care de data asta nu i-au mai prins, au înţeles că Van Damme chiar nu mai ştia nimic, nu era nici el altceva decât un trepăduş mai puriu. Sau mai sus pe scară. Afacerea era groasă rău. Nu mai întâlniseră o treabă atât de împuţită.

Colac peste pupăză, când se crăpase de ziuă s-a aflat că-l beliseră pe Valer Grosu, cel care-l aranjase pe Van Damme. Despre moartea lui încă nu se umpluseră ziarele, poate nici n-aveau să se umple. De-abia ştia o mână de oameni, pentru cei mulţi nu era nici măcar o ştire, nu-nsemna nimic, un poliţist care cade, pur şi simplu o moarte. Mulţi nici nu erau convinşi că e el, aşteptau să mai vadă dovezi. Cei mai mulţi habar n-aveau, un om ucis, se întâmplă cam des când se-nfierbântă lumea peste noapte la o băută.

Atunci au insistat să vină Stamate. Nu trebuia să i se spună că poliţistul Valer Grosu fusese un infltrat, putea bănui. Sau mai bine nu-i spuneau din prima clipă, avea să le lege el mai încolo. Să întrebe. Să pună cap la cap. Să dea de-un rost, că d-aia se zicea că-i uns cu toate alifiile şi-i merge mintea.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press

Principalele valute BNR - marţi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7345
Diferență: 0,0528
Ieri: 4.7340
Azi: 4.2201
Diferență: 0,5983
Ieri: 4.2129
Azi: 5.2361
Diferență: -0,6395
Ieri: 5.2448
Azi: 4.2663
Diferență: -0,0913
Ieri: 4.2801