Ziarul de Duminică

Săptămâna nebună (III)/ de Stelian Ţurlea

Săptămâna nebună (III)/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

23 sep 2016 58

Stamate se aşteptase la agitaţie, încă de la poartă, dar a dat de linişte, ori aflaseră prea puţini de furia ministrului, ori erau prea prinşi cu treburile proprii, ori nu le păsa, ori era prea devreme. La poartă a primit un salut exact ca în ziua dinainte, sigur nu se dusese vorba că fusese chemat la Şef. Câţiva abia de-au ridicat privirile, indiferenţi. Un vierme de invidie probabil îi rodea, dar şi mai sigur se gândeau la riscuri – un eşec era de aşteptat şi orice eşec îi putea trimite şi pe ei pe linie moartă, dacă aveau vreo legătură. Nu-şi doreau. Mai bine să nu se bage. Chiar dacă erau buni, nu-şi doreau să fie în locul lui Victor Stamate. El era cu experimentele.

– Salut, Stamate.

Şeful parcă îl văzuse şi el ieri. Prietenos, amici la toartă.

Îi plăcea să înceapă fiecare dimineaţă cu o şedinţă, oamenii se adunaseră pe coridor, la uşa lui, dar i-a lăsat să aştepte. Era sadic. Sau voia să arate că îi face o favoare lui Victor Stamate şi-l poftea doar pe el. N-a crâcnit nimeni.

Nu se mai întâlniseră faţă-n faţă, doar ei doi, de aproape un an. Victor nu uitase cum făcuse pe durul, îl băgase în mă-sa şi-i spusese să se spele pe cap cu funcţia lui. Şeful nu replicase, se simţea cu musca pe căciulă sau poate mai avea un dram de bun simţ. Atunci îşi amintiseră amândoi la fel de bine cum, cu doi ani mai înainte, asediaseră o casă vagon dintr-un cartier cu case vagon, plină cu fetişcane strânse să fie vândute, în care se mai ascundea şi peştele cel mare, începuse să-i sune telefonul lui Stamate, închide-l, dracului, ne dă de gol, scrâşnise printre dinţi, Victor o făcuse, l-au prins pe peşte, le-au eliberat pe fetişcanele care tremurau de spaimă să nu fie împuşcate şi doar târziu spre dimineaţă a redeschis telefonul şi a văzut apelurile nevestii şi apelurile spitalului unde murise după accident. O ţinuse într-un urlet habar n-avea cât. Nu ştia nici cât timp n-a fost bun de nimic. Îşi lăsase colegul să facă raportul, n-a vrut să i se spună ce scrie în el, l-a semnat ca primaru’. În urma raportului, celălalt fusese înaintat şef, dar nu i-a păsat. Fuma în neştire. Nu şi-a mai promis, cum făcuse de-o sută de ori până atunci, să se lase de fumat. Toată lumea fumează, în restaurant, la lucru, pe stradă, spera să se interzică într-o zi, ca să se poată opri şi el, obligat, şi atunci chiar o să simtă c-a îmbătrânit şi-o să fie nevoit să arunce scuipătoarea ca de spital, de pe care sărise demult smalţul şi pe care o târăşte după el din birou în birou, oriunde se mută, ca pe un trofeu de război. Războiul lui Peşte. E sigur că şi după ziua în care-o să se interzică fumatul tot or să-i miroasă o veşnicie părul şi hainele a fum de ţigară.

În anul cât a stat pe tuşă, a observat că tot mai mulţi din jurul lui erau cu douăzeci sau treizeci de ani mai tineri şi nu-i mai înţelegea. Era sigur că şi reciproca era valabilă. Dacă adăuga şi invazia dispozitivelor electronice pe care nici nu şi le imagina când era de vârsta lor, se convingea că lumea se schimba într-un ritm căruia nu era sigur că-i va face faţă, oricât se străduia. S-a gândit că era norocos că trăise asemenea vremuri şi că fusese ani şi ani spectator. Dar parcă era prea mult pentru o viaţă de om. De câteva ori i-a trecut prin minte să se retragă de-a binelea, să iasă la pensie, nu-i o ruşine să accepţi că eşti depăşit. De fiecare dată şi-a spus că încă nu-i expirat şi era convins că are experienţă cât toţi ceilalţi la un loc şi cu asta va face faţă. Gândul ăsta l-a ţinut drept. Din fericire, nu prea avea cui povesti aceleaşi şi aceleaşi isprăvi de demult, nu obişnuia să bea şi nu-i crescuse burta, sau nu într-atât încât să se ruşineze de proporţiile ei. Rareori îşi începea ziua fără câteva zeci de minute de flotări şi genuflexiuni, se temea cel mai mult să nu-l lase picioarele dacă o să mai alerge vreodată să-l prindă pe unul care se credea stăpânul lumii. Refuza să îmbătrânească.

– Nu fi caraghios, eşti încă în putere, îi spusese nevasta, singura dată când îşi mărturisise slăbiciunea în faţa ei.

Dar asta fusese cu ani în urmă, între timp şi ea plecase unde văzuse cu ochii. Poate ar trebui să-şi amintească mai mult. Totul i se trăsese de la bani. Bani şi iar bani, numai la asta le e gândul tuturor. Nici lui nu i-a convenit că i-au tăiat un sfert din leafă, cu cinci ani în urmă, dar dacă au tăiat la toată lumea înseamnă că aşa trebuia făcut, cum dracu să ieşi din criză dacă nu strângi cureaua? De unde să am mai mult, dacă nicăieri nu merg treburile cum trebuie? Or fi furând destui, cum se spune, s-or fi căpătuit destui, dar asta a fost de când lumea, în toate regimurile, cine crede că dacă vin alţii la putere n-or să facă la fel, sau chiar mai rău, că sunt flămânzi, după atâta stat la poartă, salivând? A discutat astea de enşpe mii de ori cu nevastă-sa, ea nu şi nu, că ăştia trebuie daţi jos, că mai bine moare decât să-i mai voteze, nu te uiţi că toţi zic la televizor că trebuie daţi jos? Nu te pune nimeni să-i votezi, femeie, dar aşteaptă să vezi cum merge treaba până la sfârşit, ce să mai aştept, omule? să mă usuc pe băţ? N-a fost chip s-o lămurească, şi-a strâns catrafusele şi s-a cărat în Italia la muncă, zicea că-i mai bine acolo, n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume că trăgea ca proasta doar pentru doi euro în plus, şi încă printre străini, spălând boşorogi la fund. Dacă pleci, plecată rămâi, i-a spus el, sperând să fie ultimul argument. Femeia, încăpăţânată, a dat din cap, plecată rămân, nu mă mai întorc, n-o să mai auzi de mine. Asta după opt ani de căsnicie! Se minţise că-i perfectă, aiurea, afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, asta fusese. Ce era mai rău, luase cu ea şi fetiţa, cică s-o dea la şcoală acolo, şi asta l-a dat peste cap, murea de dorul ei, dar n-avea ce face, legea zice că merge după mamă copilul, oriunde s-ar duce ea. Unde-i lege, nu-i tocmeală, măcar el trebuia să ştie asta, dacă tot era pus să apere legea. Sau s-o aplice. Casa a rămas pustie, dădea peste jucăriile copilei când nu se aştepta şi înţepenea cu ele în mână şi nodul din gât nu se ducea nici de-al dracului. Îi venea să-şi ia câmpii. Şi uite că după scurt timp şi italienii ăia au ajuns pe buza prăpastiei, iar nevastă-sa trăgea mâţa de coadă, cum îi prezisese. Ar face bine să se-ntoarcă acasă, i-a zis. Era convins că n-o s-o facă, era prea încăpăţânată şi n-ar fi recunoscut nici arsă cu fierul roşu că nu-i cum spera ea. Dar într-o zi s-a întors pe nepusă masă şi pe drum, abia intrase în ţară, a avut loc accidentul. Cum să nu urle? Cum să-i mai pese de trecerea pe linia moartă!

Acum stătea în faţa şefului, în biroul impunător pe care şi-l alesese. Pe un perete atârna o poză de-a lui la ceremonia de înaintare în grad, sigur şi-o alesese dintre cele mai făloase. I-a făcut un semn să-şi tragă un scaun în faţa biroului şi să ia loc. I-a împins în faţă un dosar. I-a explicat în câteva vorbe ce aştepta de la el. Nimic despre vreo presiune din partea şefului Poliţiei sau a Ministrului. Totul părea rutină.

N-a comentat. A frunzărit dosarul, foarte puţin text şi multe fotografii cu adolescenţi căzuţi pe stradă, cu ochii daţi peste cap. Pe vreo două mai puţin sinistre şi le amintea din reportajul de la televizor. Poate şi reporterul avusese dosarul în mână şi i se permisese să filmeze, uneori promovarea la jurnalele de ştiri ajută. A închis dosarul, nu-i spunea de unde să-nceapă treaba. Trebuia s-o ia de la capăt şi să se descurce cum ştie.

Şeful îl privea încordat. Îşi îmbrăcase sacoul pe care-l purta când voia să se impună, tocit la coate şi la manşete. Zgârie-brânză, ar putea să-şi cumpere altul după ce-l frecase pe-ăsta zece ani, are bani, e şef. Pe deasupra se străduise să-şi agaţe un zâmbet pe faţă şi să pară prietenos.

– Apreciez foarte mult că vrei să ajuţi, a spus.

– Încă n-am făcut nimic, i-a replicat sec Stamate.

– Dar sunt sigur că vei face.

Avea dreptate, altfel nu s-ar fi aflat acolo.

– Bine-ai venit la bord!

Era replica lui din filme care-l scotea din minţi pe Stamate. De parcă pân-atunci fusese pe Lună. Pe deasupra, un şef care se dă cunoscător în felul ăsta nu pare decât un şmecher de doi bani, dar Stamate se gândi că era mai bine să-şi ţină gura.

– Care-s condiţiile? l-a întrebat pe şef, ştiind şi el că nimic nu-l enervează mai mult. Nu putea să-i lase ultimul cuvânt.

Zâmbetul atârnat cu greu i-a îngheţat.

– Le ştii, a spus.

– N-am nevoie de echipă, a testat Stamate terenul, sperând să se fi schimbat ceva în anul de când nu mai anchetase.

O echipă însemna cam toată secţia şi să i se dea raportul Şefului zi şi noapte. Şi el să decidă, să controleze tot, din birou, chiar dacă o dădea în bară. Nu se schimbase nimic. Şeful voia să controleze tot.

Sigur se aştepta la îndrăzneala lui Stamate, avea răspunsul pregătit. Aproape că a silabisit cuvintele.

– O să fie cam greu.

– Mereu am lucrat singur. O singură dată am făcut altfel şi ştii ce-a urmat.

– Regulile-s reguli.

– Echipa mă încurcă. Altfel nu mă bag. O să cer ajutoare când o să am nevoie.

– Măcar de formă, a zis Şeful.

Victor a înţeles că face concesii, că ar fi dat orice ca el să revină. Însemna că era groasă rău.

– Poate ai nevoie de cineva care să alerge, a mai zis, să te ţină la curent cu ce se mai întâmplă.

Trebuia să-i facă şi Stamate o concesie, altfel îl ţinea în faţa lui pe scăunel până seara, aşteptându-l să cedeze.

– Doar de formă, a repetat şi Stamate.

Şefului i-a reapărut zâmbetul, tot glacial. Stamate era convins că n-ar fi cucerit cu el nici măcar pe una de vârsta a treia, lihnită să pună mâna pe-un bărbat. Se întrebă dacă în cârdul de amante ale şefului era vreuna sau câte erau de vârsta a treia.

– Îmi aleg echipa, a adăugat Stamate.

– Normal.

– Îmi fac programul singur.

– Normal.

– Nu mă presează nimeni.

– Dar va trebui să-mi spui ce afli. Măcar din când în când. Cât de des. Să comunic mai sus.

– Normal, a zis Stamate de astă-dată.

Ştiau amândoi că o să mai treacă prin biroul ăsta abia când se va încheia ancheta. Poate nici atunci. Şeful îl putea presa între timp, avea tot dreptul. Îl putea obliga. Există telefoane pe lume. Mai sunt trepăduşii care pot fi trimişi să-ţi ţină calea şi să te tragă de limbă. Stamate se putea face că nu-nţelege. Ştiau amândoi care le erau limitele.

Ştie regulile. Poate să-şi facă echipă din câţi oameni vrea. Prea mulţi s-ar călca pe picioare şi l-ar bate la cap să le dea sarcini. Sunt destui care nu-s în stare să hotărască cu mintea lor. Prefera minimum de oameni. Îl alege pe Petruş, spre stupoarea tuturor. E cel mai tânăr detectiv, a venit direct de pe băncile facultăţii, unde strălucise. Cine-l vede prima oară crede că-i un adolescent plin de coşuri, nu poliţist. Alura de puşti îl face să pară vulnerabil şi atrăgător. Arată ca un tăntălău. Pe asta-i place lui Stamate să mizeze. Oamenii i se livrează uşor, convinşi că-l fac din câteva vorbe. În inima femeilor trezeşte încredere. Aerul lui naiv îl păcăleşte şi pe Stamate, chiar şi astăzi. Sigur o să-i afle pe teren mai multe decât oricare altul. L-a şcolit în urmă cu un an cum să se descurce. Tot atunci i-a cerut să treacă pe la sală, să mai facă muşchi, îl punea oricine în fund doar c-un bobârnac. Nu s-a ofuscat deloc. Nici n-a făcut muşchi. Stamate e sigur că nu s-a prea dus la sală. Prefera să citească. Stamate se întrebase odată câţi poliţişti mai citesc, ca Petruş. Pe deasupra butonează cât e ziua de lungă un iPhone de care nu crede că se desparte nici când doarme, Stamate nu prea-l înţelege, nu s-a lipit tehnica de el, dar i s-a spus că un gadget dintr-ăsta înlocuieşte câţiva oameni. Prin urmare în anchetă îi va fi suficent Petruş cu iPhonul lui. Stamate mai speră ca flăcăul să nu dea peste vreo mortăciune în drumurile lor. Nu suportă să vadă sânge, prima oară când l-a trimis la un tip cu beregata tăiată, Petruş era să leşine alături de cadavru. Nimeni nu-i perfect. Stamate îşi închipuie că s-a mai obişnuit, nu ştii peste ce dai într-o anchetă. Dar Petruş are o minte brici, îi bate pe toţi la deducţii.

Şi mai are o chestie a lui, o gură spurcată cât încape. În lumea de lumpeni în care-i pe cale să se-arunce din nou, gura spurcată va fi un atu, le vorbeşte pe limba lor, îi dezarmează şi-i pune la punct. Pare de-al lor. Stamate s-a întrebat mereu cum poate un om care a trecut prin facultate şi a citit de zece mii de ori mai multe cărţi decât el să vorbească de parc-ar fi la uşa cortului. Că se născuse într-o mahala de provincie nu era o scuză, şi Stamate trăia la mahala. Că întâlnea toată ziua derbedei care trăiau din şparlit, nici asta nu era o explicaţie, ar însemna ca zidurile poliţiei să se înalţe până la cer doar din înjurături în straturi groase. Poate gura asta spurcată o să-i fie de folos, s-a gândit.

E primul care se bucură de revenirea lui Stamate. Normal că-l alege pe el.

– Vrei să lucrezi cu mine? îl întreabă mai mult de formă, ştie răspunsul.

Mai înainte, şi-a desprins căştile de pe urechi. Toată ziua, mai ales când n-are treabă, Petruş îşi ţine căştile la urechi, ascultă muzică, iar ce-i place să audă la nesfârşit sunt Paraziţii, tripleta care vorbeşte ca şi el, cu muie, pulă, căcat şi buci, cântece de revoltă care l-ar plictisi pe Stamate să-i tot sune în cap. Nu-i zice nimic, s-ar trezi iar cu vreo replică cum l-a mai auzit: las-o-n pula mea de viaţă, ascult ce vreau, doar nu sunt un pericol pentru tine!

Şi-a scos căştile şi-i răspunde inspectorului, dovedindu-i că l-a auzit:

– Futu-i! Cum pula mea să nu vreau?! Mănânci, calule, ovăz?

Ceilalţi îşi dau coate. Pe vremuri le ziceau ”la tatăl şi fiul”. Unii sigur ar fi vrut să fie în locul puştiului, cu Stamate e mereu acţiune. Dacă n-a fost să fie, măcar aleg caragaţa. Încep să facă supoziţii, să dea sfaturi în gol. Îi ignoră.

– E săptămâna mea, spune Petruş, fără să-i bage în seamă pe ceilalţi şi aparent fără rost.

Îi explică lui Stamate cum şi-a dorit o afacere grea înainte de ziua lui. Până acum n-a avut parte decât de furturi mărunte.

– Poate s-a cuminţit lumea, zice Stamate.

– Aiurea, e mai rea ca oricând!

Împlineşte douăzeci şi cinci de ani sâmbătă. Jumătate din cât are Stamate. Nu trebuie să se lase prins de nostalgie, îl bate pe umăr şi-l consoleză:

– Toţi îmbătrânim, zice, e o boală care se ia. Ce ştii de caz?

 Înainte ca Petruş să tragă o înjurătură, s-au retras într-o sală folosită pentru şedinţe operative, departe de urechile celorlalţi. Îi turuie ce aflase deja, dar şi chestii în plus. Îşi consultă mai tot timpul iPhone-ul, dar lui Stamate nu-i pasă care-i sursa ştiinţei lui. Nu e doar informat, e tobă. Alesese bine.

– Nu e implicat niciunul din muşteriii de pân-acum, spune. E cineva nou în frunte. Două surse îi spun Tati. Dar nimeni nu l-a văzut pe pulă ăsta de Tati, nu ştie cine e, cum arată, de unde vine. Nici măcar dacă există cu adevărat. Treabă ca la carte.

– Nu scrie nimic de asta în dosarul pe care l-am primit.

– Încă nu ştie nimeni, mai zice Petruş şi Stamate parcă percepe o umbră de mândrie, dacă n-o fi trufie sau îngâmfare. Am aflat astă-noapte.

Noaptea, lumea doarme. Se vede că puştiul umblă. Are viitor. Îi stă pe limbă să-l întrebe de când îşi pierde nopţile prin cluburi. Să-l întrebe dacă de aici i se trage şi limbajul colorat. Îi zice în schimb:

– Sursă sigură?

– Absolut.

– Ziaristul de la tv n-a spus o vorbă.

– Nu ştie nici el. Dar o să afle, e un tip bătăios, bine informat, îi merge mintea.

– Poate ar trebui să stai de vorbă cu el?

– Am făcut-o. Nu prea ştie mare brânză. Un căcat. Pune comunicatele cap la cap şi face supoziţii. E plină presa de supoziţii. Dar ale lui sunt cele mai bune, pline de miez. Mai are relaţii printre toţi puştanii care se droghează, face ce face şi i se confesează ca la balamuc, nouă nu ne spun nici măcar a zecea parte. Nu ştiu ce le face, că doar nu le-o suge.

– Ţine-l aproape.

– E sigur.

Stamate a rămas o vreme pe gânduri.

– Dar tu de unde-i aflat?

– Mi se pare sau chiar m-ai învăţat să nu-mi divulg sursele?

Stamate îl privi lung, n-avea rost să-l întărâte.

– Măcar a-nţeles cineva despre ce e vorba? mai întrebă.

– Medicii bâjbâie. N-au identificat substanţa ca să-i găsească antidotul. De parc-ar fi de pe altă planetă.

L-a privit din nou lung. Se gândea că şi ei doi păreau de pe altă planetă.

– De unde-o apucăm? s-a trezit Stamate întrebând.

Petruş n-a răspuns.

– Eu merg la înmormântarea unor puşti, poate dau de nişte căcaţi pe-acolo, s-a destăinuit într-un târziu.

– Nu-mi plac înmormântările, a zis Stamate.

Dar ştia că măcar era un fir şi nu stătea cu mâinile-n sân. Nu era nevoie să-i spună nimeni lui Petruş că ţinuta lui trebuia să fie aidoma mulţimii de jelitori.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press

Principalele valute BNR - marţi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1451
Ieri:
Azi: 4.3202
Diferență: 1,1306
Ieri:
Azi: 5.5448
Diferență: 0,3075
Ieri:
Azi: 4.3410
Diferență: 0,9488
Ieri: