• Leu / EUR4.7216
  • Leu / GBP5.2121
  • Leu / USD4.2706
Ziarul de Duminică

Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor (II). Europa Centrală se balcanizează/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

21 oct 2010 1185

Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr.Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfăşuratla Amsterdam.

Graniţele şi formula imperială
Trasarea granitelor printre atâtea popoare rupte din imperiile dincare făcuseră parte n-a fost deloc uşoară. Conferinţa de Pace de laParis a avut serioase probleme teritoriale de rezolvat. Comisieipentru problemele teritoriale, condusă de André Tardieu, i se voradăuga Comisia Alsaciei şi Lorenei, Comisia regiunii Saare, Comisiaafacerilor cehoslovace, Comisia afacerilor poloneze (cu douăsubcomisii, misiunea interaliată în Polonia şi ComisiaTeshen-ului), Comisia afacerilor româno-iugoslave, Comisiaafacerilor greceşti şi albaneze, Comisia afacerilor belgiene şidaneze, Comisia afacerilor coloniale... Naţiunile abia eliberateîncepeau conflictele între ele, ceea ce, de altfel, era deprevăzut.
Mai cu seamă în Europa Centrală dificultăţile sunt mari. Italieniiintră în dispută cu iugoslavii pentru Dalmaţia, cehii şi poloneziipentru Tsechen, iugoslavii şi românii pentru Banat, polonezii şilituanienii pentru Vilna. Europa Centrală se balcanizează, după oexpresie care începea să devină la îndemână şi care funcţiona ca omonedă în uz indiferent de situaţii. O condamnare a lumii balcanicefără menajamente. În Orientul Mijlociu situaţia e complicată deacordul anglo-francez de împărţire a spaţiului la sfârşitulrăzboiului (acord necunoscut de americani) şi de încurajarea decătre Londra a naţionalismului arab, încarnat în 1919 de Faycal,susţinut de Laurence. Până la urmă teritoriile arabe, care făcuserăparte din Imperiul Otoman, sunt încredinţate spre administrareAngliei şi Franţei. Palestina, Mesopotamia (devenită acum Irak) şiTransiordania (regat sub conducerea lui Abdullah, fratelui luiFaycal) intră sub mandat britanic, iar Siria sub mandat francez. Încelălalt Orient, numit de europeni Extremul Orient, japonezii suntmarii beneficiari ai războiului (flota comercială trece de la 1,6milioane de tone la 3,2 milioane în 1919, iar balanţa de plăţi,deficitară în 1914 cu 4,7 milioane de yeni, ajunge în 1919 la unexcedent de 371 milioane de yeni) şi teritorial intră în posesiaT'sing-tao-ului, exercită mandatul lor asupra ex-coloniilor germaneCarolines şi insulele Mariannes şi obţin mari avantaje economice înManciuria, unde înlocuiesc influenţa rusă.
Imperiile coloniale îşi dau o nouă organizare. În 1917, laconferinţa imperială de la Londra se stabilesc principiile uneialte organizări. Loialitatea coloniilor în timpul războiuluitrebuia recompensată. Canada, Australia, Noua Zeelandă, UniuneaSud-Africană sunt reprezentante la Conferinţa de Pace de la Parisşi semnează tratatul. Aşa cum Australia, Noua Zeelandă, UniuneaSud-Africană vor avea sub mandat administrarea fostelor coloniigermane. Trezirea coloniilor are şi un alt efect: pune în discuţieimaginea europenilor. În India din 1919 începe o nesupunere civilăfaţă de britanici. În Afganistan, la fel. Imperiul francez are ostructură diferită de cel britanic (termenul de imperiu voia săpresupună o dorinţă de unificare. Imperiul francez era mai recentdecât cel britanic. Raporturile metropolei cu coloniile eraudeocamdată "assez intimes et cordiaux". Africa neagră era încăliniştită. Bogata Indochină nu era încă despărţită între Vietnamulde Nord şi Sud, Cambodgia, Laos... Algeria însemna trei"departamente franceze", fără gânduri secesioniste. Marocul începeasă dea semne de trezire, dar încă nu era neliniştitor pentruFranţa. În Liban francezii sunt bine primiţi. La fel şi în Siria.Probleme mai mari au italienii în Libia, unde se mulţumesc doar cusuzeranitatea, iar olandezii în Indiile olandeze.

Formula imperială era condamnată şi înainte de războiul mondial,dar devine o permanenţă a gândirii politice după aceea, întrealtele şi pentru că imperiile erau considerate vinovate de măceluldezlănţuit: Imperiul German, Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist.Locul formulei imperiale e luat cu hotărâre de statul-naţiune.Astăzi vorbim tot mai mult de deconstrucţia statului-naţiune. Unalt congres mondial de istorie, cel de la Montreal, din august1995, a avut ca subiect principal de dezbatere "Naţiunile,Popoarele şi Statele". S-a pus în discuţie ecuaţia stat-natiune,exagerându-se importanţa disfuncţionalităşilor cupluluistat-naţiune. Şi de aici s-au dat pronosticuri asupra epociipostnaţiune. Este reacţia istoricului la masacrele din primulrăzboi mondial, la exterminările din al doilea război, lairaţionalismele secolului 20, într-un cuvânt la spectrulnaţionalismului. Dar prudenţa care domină judecata istoricului n-aîntârziat să reacţioneze. Un istoric precum Nicolas Roussellierconstata pe bună dreptate că deconstruirea legăturilor dintrenaţiune, stat şi popor nu înseamnă pur şi simplu o criză a naţiuniişi nici sfârşitul unor forme de manifestare a statului-naţiune nuîndreptăţeşte istoricul să devină heraldul postnaţionalului.

Multe sunt statele moderne care îşi datorează existenţadestrămării imperiilor. Aşa s-au născut statele Europei Occidentaleieşind din Imperiul Romano-German (Franţa), state care îşi afirmăidentitatea religioasă proprie contra universalismului catolic(Anglia). Aşa au ieşit statele balcanice din Imperiul Otoman,naţiunile americane sau africane din imperiile coloniale.

Noile state de după Marele Război apar într-un cadru decontestare a formei imperiale şi din punctul de vedere aldezvoltării unei modernizări viabile. Forma imperială apărea ca unteren al contradicţiilor dintre necesităţile legate de modernizareapolitico-administrativă şi coeziunea regimului multinaţional. ÎnImperiul Austro-Ungar funcţiona principiul "pacification parseparation" (faptul de a acorda naţionalităţilor o autonomieadministrativă nu teritorială, ci prin intermediul unor instituţiireprezentative separate).
Voind să păstreze identificarea dintre stat şi unitateateritorială, dar acceptând principiul naţionalităţilor,Austro-Ungaria a fost silită să lase să se afirme un proces deseparare etnică ce a accentuat criza de legitimitate a regimului.Într-o soluţie imperială prelungită, cum s-a dovedit a fi aceeapropusă de bolşevici în Rusia după 1917, şi-a manifestat prezenţa,în linii mari, aceeaşi dilemă. Pe teritoriul fostei Rusii aţarilor, pe de o parte regimul bolşevic recunoştea existenţajuridică a diverselor naţionalităţi, pe de alta căuta să menţinăunitatea politică şi teritorială a noii Rusii, URSS, creată întregraniţele vechii Rusii. Pe de o parte recunoştea drepturilediverselor popoare, chiar până la autodeterminare şi despărţire, pede alta voia crearea unui stat socialist care presupunea o reducerea acestor drepturi naţionale. În fapt, în numele construcţiei unuistat socialist, sunt reprimate toate tendinţele de independenţă sauautonomie. Cu mare brutalitate, mergând până la deportarea unorpopoare întregi: tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga,coreenii. Un fel de soluţie completă a "chestiunii naţionale"."Modelul neoimperial al Uniunii Sovietice a demonstrat toatecontradicţiile unui stat care se întemeia pe nonidentitatea întrecetăţenia sovietică şi naţionalitate". În Rusia ţaristă nu erauprecizări de graniţe între diferitele etnii, unele dintre ele fostestate, cucerite de ţari cu începere din secolul 16. În imperiu rusnu exista un stat metropolitan. «Tout est empire et tout estcolonie", după expresia fericit aleasă de Marie Mendras. Ţaruldomnea asupra «toutes les Russies», incluzând în acest apelativ şitoate popoarele din Caucaz, Ucraina, Bielorusia, de la MareaBaltică şi pe cele din ultimul val al cuceririlor ruseşti din AsiaCentrală şi Extremul Orient. Expansiunea spre Vest a Rusieirăspundea nevoii de deschidere spre Occident şi de apartenenţă laEuropa. Expansiunea spre est şi sud răspundea nevoii de a asigura osecuritate naturală Imperiului şi de a găsi ţinuturi de populare.Ruşii de rând nu se vedeau un popor cuceritor, colonizator, ci seregăseau în formula de civilizatori, de constructori ai unui marestat european şi asiatic, apărător al creştinătăţii, o formulăcreată de propaganda oficială. De aceea nu înţelegeau luptapopoarelor neruse pentru eliberare de sub ruşi.
Istoriografia rusă vede construcţia imperială rusă în termenipozitivi. Istoricul rus Kliucevski scrie o istorie a sfintei Rusiişi nu una a popoarelor din Imperiu. Procesul de expansiune aacestui vast imperiu rus a fost mai rapid decât resurseleexistente. «Extensia teritorială rusă a depăşit mijloaceleexistente pentru a-i asigura guvernarea şi apărarea». Nuîntâmplător istoricul francez Anatole Leroy-Beaulieu, în lucrarealui L'Empire des tsares, scria de organizarea rudimentară aimperiului rus, care în afară de biserică nu avea instituţii. Totulera despotism bazat pe autocraţie. Cucerirea vastelor teritorii aleimperiului s-a făcut cu forţa puterii, fără împărţireasuveranităţii, s-a făcut cu mijloace puţine, impuse, de regulă, cuaceleaşi metode. Stăpânirea lor s-a făcut, ca şi cucerirea, totprin despotism. Când acest despotism a încercat să fie «luminat»,de fiecare dată imperiul s-a găsit în pericol de destrămare sauchiar s-a destrămat. Când în 1917 autocraţia cade, cade şiimperiul. "Rusia nu are o istorie distinctă de construcţia saimperială". Îi va lua locul un ansamblu de republici naţionale,teoretic reunite într-o federaţie. O creaţie teoretică, fărăfuncţionare practică, nedorită de bolşevici. Prăbuşirea sistemuluicomunist în 1991 pune în faţa noii Rusii ceea ce unii istoricinumesc "dublul fenomen al decompunerii". Pe de o parte confruntareacu decolonizarea, cu naţiunile neruse din Federaţia Rusă care şi-aurevendicat independenţa sau autonomia şi au refuzat recunoaştereaautorităţii federale: cecenii, tătarii. Pe de altă parte au apărutrevendicări de autonomie în Siberia şi în regiunile populate şiconduse de ruşi. Confuziile de suveranitate şi de puteri dintrecentru şi regiuni a dus la serioase incidente economice. Multedintre dificultăţi şi-au găsit o rezolvare în timpulprezidenţiatului lui Putin. Dar altele aşteaptă. Rusia este încă înredefinirea unor fundamente ale statului: identitate naţională,instituţii politice, sistem economic, legitimitate şi mai alesfrontiere.

Migraţia populaţiei
O consecinţă a schimbărilor teritoriale de după primul războimondial a fost migraţia populaţiei. În fostul Imperiu Habsburgicgermanii erau etnia dominantă, Staatsvolk, şi, cu excepţia celor220.000 din Burgenland, din vestul Ungariei, cedat Austriei, eidevin minoritate naţională în Ungaria, România, Iugoslavia,Cehoslovacia: trei milioane din regiunea Sudet, un milion şi circaun sfert cedaţi de Austria Poloniei, o jumătate de milion înRomânia, o jumătate în Ungaria, un sfert de milion în Tirolulitalian. Germanii pleacă puţini din fosta zonă maghiară aImperiului Habsburgic şi mulţi din teritoriul care a revenitPoloniei - aproape 600.000 în anii imediat postbelici.Majoritatatea pleacă din Posen şi din Pomerania poloneză. Apoi dinSilesia Superioară. În zece ani aproape jumătate dintre germaniidin Polonia emigrează. Din regiunea sudetă emigraţia e multdiminuată comparativ. Cehii şi slovacii au un comportament mult maitolerant faţă de germani decât autorităţile poloneze. În fapt,majoritatea germanilor din teritoriile noilor suveranităţi de dupăprimul război rămâne pe loc. Nu emigrează. O vor face după aldoilea război şi în condiţiile ocupaţiei sovietice asupra EuropeiCentrale şi Orientale şi a schimbării politicii germane faţă depropria diasporă, care e solicitată nu să rămână în locurile undese găsea, ci să plece spre Germania.
Ungurii, după Trianon, cunosc o emigraţie mult mai slabă decâtaceea a germanilor (doar 13%). Tratatul de la Trianon consfinţea în1920 cedarea a 2/3 din teritoriul Ungariei istorice şi a 3/5 dinpopulaţie către statele vecine (70% din populaţia pierdută nu eraînsă maghiară). Pleacă 13,4% din maghiarii aflaţi în România, 13,7%din cei aflaţi în Cehoslovacia, 9,5% din cei din Iugoslavia. Înprincipal emigrează elita dată de burghezie şi de marea burghezie,emigrează cei prea tare legaţi de politica de maghiarizareanterioară: mari proprietari, funcţionari din fosta administraţiecentrală şi locală, din justiţie şi poliţie mai ales. Au plecatmarii proprietari loviţi de reforma agrară, dar nu şi ţăraniimaghiari, care, dimpotrivă, au beneficiat de pe urma reformei înCehoslovacia, în România. Autorităţile din noua Ungarie,redimensionată, nu încurajează în niciun fel emigraţia, întrealtele şi pentru că nu se voia slăbirea politicii revizioniste.Populaţia Ungariei post-Trianon nu creşte decât cu 5% în primiicinci ani de după război.
Migraţia e mai pronunţată în Peninsula Balcanică. Ea începuse lasfârşitul secolului 18, se manifestă lent până în ultimul sfert alsecolului 19, devine puternică imediat după (lord Curzon vorbea deun "eclatement des peuples", "unmixing of peoples", Marrus 1985, p.41). E o perioadă în care sunt puse în mişcare, în cadrul unuiproces de emigrare-migrare, de fugă-refugiu, milioane de oameni. Eaproape un continuu schimb de populaţie între state sau, cândacesta nu pot interveni, de expulzare a unor întregi colectivităţi:greci, bugari, aromâni, sârbi, croaţi, armeni, evrei, turci,tătari, germani... Spaţiul îşi accentuiază puternic trăsătura demozaic etnic şi confesional.
Cercetătoarea Elena Siupiur constată, într-un studiu recent, căemigraţia a fost un fenomen de masă şi mai înainte de sfârşitulsecolului 19, condiţia însăşi de existenţă a regiunii. Fenomenul afost impulsionat de politicile de colonizare practicate de Imperiulrus, care a căutat să izgonească sau să mute în interiorul Rusieipopulaţii musulmane, evreieşti şi să aducă în zonele de margine aleImperiului Ţarist populaţii sud-slave din Imperiul Otoman (aceastaera şi politica Curţii de la Viena, care urmărea să facilitezeemigrarea unui tip de populaţie şi imigrarea altui tip).
De pildă, în Basarabia, partea Moldovei ocupată de Rusia în 1812,ruşii aduc 60.000 de bulgari, 20.000 de ruşi, 120.000 ruteni,78.000 de evrei, 3.000 de armeni, 1.000 de greci, 2.000 de găgăuzi,24.000 de germani, 2.000 de polonezi (14-16 minorităţi) şiexpulzează peste 5.000 de tătari. Rezultatul este că între1812-1897, în spaţiul basarabean, la o populaţie de 1.900.000locuitori 1.000.000 îl reprezentau minorităţile venite aici peparcursul unui secol. Stabilirea unei Pax Otomana în Balcani afavorizat abolirea frontierelor statelor feudale şi mişcările depopulaţie, un proces pe care secesiunea statelor naţionalebalcanice l-a accentuat foarte mult ulterior. "Mai bine de unmilion de musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei deceniiale secolului al 19-lea şi s-au stabilit în Istanbul şi înAnatolia". Locul lăsat de ei este ocupat de creştini. Cele maiimportante au fost migraţiile din timpul celor două războaiebalcanice şi din timpul primului război mondial şi al războiuluigreco-turc. Atunci au fost afectaţi de dislocări aproape 2 milioaneşi jumătate de oameni (un milion şi jumătate de greci din AsiaMică, o jumătate de milion de musulmani, un sfert de milion debulgari...). Mari dislocări de populaţie au loc în timpul celui deal doilea război mondial. Pentru a da un singur exemplu, în 1940,când URSS atacă România şi îi răpeşte Basarabia şi Bucovina deNord, peste 100.000 de germani sunt deportaţi prin PactulRibbentrop-Molotov spre Polonia şi apoi spre Germania. În acelaşian şi în anii următori se vor refugia sute de mii de evrei, câţiscapă de Holocaust, sute de mii de români... Mişcări masive depopulaţii, de etnii şi confesiuni urmează mişcările teritoriilor.Va fi una dintre cele mai dezastruoase consecinţe ale mişcăriigraniţelor. Milioane de oameni trăiesc astăzi pe teritoriul fosteiURSS drama refugiaţilor. Ei constituie o grea sarcină pentrustatele unde aceştia se găsesc, cu toată asistenţa pe carerefugiaţii o primesc de la le Haut Commissariat pour les Réfugiés,de la le Comité International de la Croix Rouge şi de lal'Organisation Mondiale de la Santé.

În imagini: 1. Cei patru mari care au impus Tratatul dela Versailles; 2. Preşedintele american Woodrow Wilson

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea deIstorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural laRoma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. Inprezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şiRelaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al UniuniiScriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionaleşi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate.Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc,a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoriamodernă a României, la diverse proiecte de cercetareinternaţionale, a publicat un număr considerabil de articole,studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoriaRomâniei şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special alUniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" aapărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi întraduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fostdecorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul2000.


Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7216
Diferență: -0,1438
Ieri: 4.7260
Azi: 4.2706
Diferență: 0,3077
Ieri: 4.2652
Azi: 5.2121
Diferență: 0,9921
Ieri: 5.1738
Azi: 4.3268
Diferență: -0,5196
Ieri: 4.3396