• Leu / EUR4.7216
  • Leu / GBP5.2121
  • Leu / USD4.2706
Ziarul de Duminică

Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor (III). În Sud-Estul Europei se produce mai multă istorie decât se consumă/ de Ion Bulei

28 oct 2010 1892

Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr.Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfăşuratla Amsterdam.

Clasificarea imperiilor

Philippe Moreau Defarges împarte imperiile în imperii monarhice,care au dispărut odată cu Primul Război Mondial, imperii coloniale,dispărute după 1945 şi imperii totalitare, şi ele dispărute odatăcu implozia URSS-ului în anii 90. Tot el constată că, de fapt,imperiile nu au dispărut. Ele au renăscut sub forme noi: imperiuldemocratic în jurul ONU sau al UE, imperiul naţional în vechilestate cu minorităţi (Spania, Franţa, Anglia, Rusia), imperiul difuzdar prezent al supremaţiei economice şi culturale americane.

Opiniile lui Philippe Moreau asigură o viaţă veşnică formuleiimperiale de guvernare. «Tout empire périra», formula consacrată deJean Baptiste Duroselle, n-ar mai fi deci reală. Un imperiu, odatămort, altul sau altele îi iau locul. Aşa s-a întâmplat la sfarşitulPrimului Război Mondial, când teritoriile Imperiului Otoman dinOrientul Apropiat au fost împărţite între Anglia şi Franţa, cum aufost şi cele din Africa germană sau din fostele colonii germane dinAsia; iar Rusia ţarilor a fost înlocuită de Rusia sovietelor,făcând să renască ideea imperială sub altă înfăţişare. Destrămareaimperiilor coloniale de după al Doilea Război Mondial aducebipolarismul, împărţirea lumii între SUA şi URSS şi între două ariiimperiale, iar postcomunismul aduce imperiul universal al SUA,"avec, quelques rebelles: la Chine, la Russie, les Etats voyous".Aşadar imperiile au căzut unele, dar altele le-au luat locul.

Opiniile lui Morea sunt incitante. Imperiul democratic, de carevorbeşte el, ar putea fi denumit şi altfel fără ca asta săpresupună explicit sorgintea imperială. Moreau dezvoltă însă teorialansată de Michael Hardt şi Antonio Negri, care consideră căsuveranitatea statelor-naţiune e într-un declin progresiv încondiţiile în care procesul de globalizare se accentuează, iarbanii, tehnologia, mâna de lucru şi mărfurile traversează cu ofacilitate tot mai mare graniţele naţionale. Acest declin desuveranitate a statului-naţiune e un simptom clar de instaurare aimperiului, pe care Hardt şi Negri nu-l denumesc, dar căruia Moreauîi dă numele de democratic.

După noi, imperiile sunt expresia unei voinţe de putere care nuse menţine decât atâta timp cât este susţinută de dinamicaexpansiunii. Pe de altă parte, cu cât expansiunea teritorială e maiextinsă, cu atât posibilitatea de absorbţie a unor spaţii şipopulaţii tot mai eterogene se diminuează, iar statul imperial seepuizează încercând să ţină piept revendicărilor de autonomie şiindependenţă tot mai puternic exprimate. Cum foarte bine exprimăideea Defarges: «Si l'empire ne s'étend plus, il s'écroule; maiss'il s'étend, plus il se charge de conflits, et plus il suscite àses frontières d'autres aspirations hégémoniques. L'empire ne vitfinalement que par et dans la guerre». Dacă imperiile sunt creaţiiprin forţă, naţiunile sunt creaţia «plebiscitului cotidian», avoinţei de a trăi împreună, vorba lui Ernest Renan. Deci naţiunileau durată, în vreme ce imperiile, mai devreme sau mai târziu, seprăbuşesc. În secolul 20 am asistat la prăbuşirea imperiilor rus,german, austro-ungar, otoman la sfârşitul Primului Război Mondial,a celor nazist şi japonez la sfârşitul celui de al Doilea RăzboiMondial, a celui sovietic în 1991 (Iugoslavia e o creaţiemultinaţională, cum e şi Cehoslovacia interbelică, dar nu unimperiu). Imperiile odată căzute, pe cenuşa lor au înflorit statelenaţionale, unele nou create, altele mărite şi reconfigurate.Graniţele s-au mişcat în veacul 20 mai repede şi mai mult decât însecolele anterioare. Şi senzaţia de mişcare a graniţelor a datdeopotrivă mari bucurii, mari tristeţi naţionale şi mai ales stăriputernice de nesiguranţă.

De ce dispar imperiile?

E o întrebare care nu are un răspuns general, ci răspunsuri dela caz la caz. Al Doilea Reich, cel al împăraţilor Wilhelm I şiWilhelm II, s-a destrămat din cauza înfrângerii în Primul RăzboiMondial. Înfrângerea a fost cauza imediată, care a provocatschimbările la nivelul elitei politice şi militare şi a adus marigreutăţi economice şi ameninţări sociale. Rusia ţaristă imperialăs-a destrămat datorită celor două revoluţii, din februarie şioctombrie 1917, provocate şi impulsionate de înfrângerile dinrăzboi. Imperiul Habsburgic şi cel Otoman se destramă în condiţiileîn care formula de guvernare imperială nu mai oferă soluţiimişcărilor sociale şi naţionale. Dispariţia lor e generată înprincipal de poziţionarea celorlalte mari puteri faţă de ele.Atitudinea marilor puteri e până la urmă factorul esenţial aldestrămării. Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman dispar pentru cămarile puteri, celelalte, nu le mai susţin. Imperiul Habsburgic eraun pilon al echilibrului european: "Si l'Autriche n'existait pas,il faudrait la creer". Ceea ce nu însemna, desigur, că viitorulImperiului Habsburgic nu era pus în dubiu. Nici una dintre marileputeri nu vedea însă atât de aproape momentul destrămării. PrimulRăzboi Mondial provoacă schimbarea de optică a marilor puteri. Cetrebuia să facă o mare putere ca SUA, să sprijine pe mai departe osoluţie de guvernare imperială sau să dea sprijinul ei naţiunilordin Imperiu care doreau altceva? Este dilema politicii americane lasfârşitul Marelui Război. În dilema aceasta îşi pierde poziţia W.Wilson, dar după ce contribuise esenţial la opera de înlocuire aformulei imperiale. Impulsul principal al desfiinţăriiAustro-Ungariei nu vine din interior, de la lupta popoarelor care-lcompun (chiar dacă această luptă a jucat un rol însemnat).Popoarele din componenţa Imperiului s-ar fi putut acomoda şi cu osoluţie mai puţin radicală, care ar fi presupus o mai marelibertate de mişcare a acestor popoare în sfera de putereimperială. A fost însă imboldul din exterior: tratatele Antantei cuItalia, Serbia, România din timpul războiului, recunoaşterea decătre puterile Antantei a comitetelor naţionale ale polonezilor,cehilor, croaţilor, slovacilor, românilor..., schimbările de opticăsurvenite pe măsura desfăşurării operaţiunilor militare sauevenimente ca revoluţia din Rusia (mai bine zis revoluţiile). Olungă perioadă din istorie, cum constată Jean-Jacques Becker,monarhii nu-şi pierdeau şi tronurile dacă pierdeau războaiele. Şisituaţia aceasta a durat până la începutul secolului 20 (FranzJoseph nu abdică după Sadova, nici Nicolae II după înfrângerea înrăzboiul cu Japonia). Şi în orice caz nu asistăm la schimbarea desistem politic (nici măcar în Imperiul Otoman). Situaţia se schimbăpe măsură ce războaiele devin din dinastice naţionale sau totale şipe măsură ce câştigă teren principiul Revoluţiei Franceze potrivitcăruia puterea "procédait de la nation et non de la légitimité oude l'hérédité». Când mutaţia se va generaliza monarhiile vor începesă dispară, iar acolo unde vor rămâne, nu vor mai păstra decâtaparenţele puterii.

Un studiu de caz

Modificările teritoriale sunt mişcări succesivecelor politice, sunt produsul unei geografii în mişcare, "fluxul şirefluxul distribuirii inegalitare a puterii politice întrenaţiuni". În vremea noastră, în plin proces de globalizare,graniţele cunosc un proces dublu, pe de o parte se fluidizează,devin mult mai permisive, pe de alta dobândesc un sigiliu aldefinitivului. În vestul continentuluieuropean faptul e o certitudine. Ele continuă să fie un fenomendinamic în spaţiul ex-sovietic, unde problema frontierelor seridică acut, sângeros ca în Caucaz (conflictul din Karabach dintreArmenia şi Azerbaidjan, conflicul oseto-georgian, pentru Osetia deSud, disputa între Osetia de Nord şi Inguşetia, cazul Ceceniei şial războiului acesteia cu Federaţia Rusă, războiul din Tadjikistan,cel dintre Abhazia si Georgia), sau la Nistru, în regiuneaTransnistria, respectiv în Moldova de peste Nistru, ori se ridicăîntre Federaţia Rusă şi Ucraina pentru stăpânirea Crimeii. Aveadreptate G. Bouthoul, "l'originalité du monde actuel est que lamajeure partie de frontiéres nouvelles continuent à n'etre que deslignes d'armistice ou de cessez-le feu".

Ce se întâmplă în Europa de Sud-Est, într-un spaţiu care rămânefoarte interesant pentru cercetător? Situaţia de aici poate fi unexcelent studiu de caz. Deoarece continuă să fie o zonă a Europeiunde se produce mai multă istorie decât se consumă.

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea deIstorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural laRoma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. Inprezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şiRelaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al UniuniiScriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionaleşi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate.Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc,a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoriamodernă a României, la diverse proiecte de cercetareinternaţionale, a publicat un număr considerabil de articole,studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoriaRomâniei şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special alUniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" aapărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi întraduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fostdecorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul2000.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7216
Diferență: -0,1438
Ieri: 4.7260
Azi: 4.2706
Diferență: 0,3077
Ieri: 4.2652
Azi: 5.2121
Diferență: 0,9921
Ieri: 5.1738
Azi: 4.3268
Diferență: -0,5196
Ieri: 4.3396