„Viaţa creştinilor din cetăţi şi a monahilor din mănăstiri este un permanent urcuş către Înviere. Treaptă cu treaptă ne străduim să urcăm pentru a-L întâlni la capătul acestei călătorii duhovniceşti pe Domnul Hristos care ne aşteaptă cu bunăvoinţă, aşa cum Îl reprezintă o celebră pictură, aplecat peste capătul Scării, cu mâna întinsă către cel care prin nevoinţă merge întru bucuria Domnului său”.
M-am apucat să citesc în aceste zile de sărbătoare o carte care aştepta de ceva mai multă vreme pe masa mea de lucru, intitulată „Dincolo de cuvinte” (Ed. Basilica, Bucureşti, 2010), al cărei autor este Arhim. Timotei Aioanei. Născut pe meleagurile sucevene, în apropierea Fălticeniului, autorul are în scriitura sa mici inflexiuni din stilul lui Sadoveanu. Fiind cea de-a treia carte, după alte două volume similare – „Potrete în cuvinte” (Ed. Trinitas, 2007) şi „Lumina din viaţa oamenilor” (Ed. Cuvântul Vieţii) – şi prezentul volum adună o serie de articole şi amintiri de suflet publicate de această dată în „Ziarul Lumina” şi în „Lumina de Duminică”. De pildă, pasajul citat mai sus (p. 369) face parte dintr-un material dedicat slujitorilor români la locurile sfinte de la Ierusalim a căror misiune n-a fost nicicând uşoară. Căci, aşa cum precizează autorul, mai ales în ultimii ani „a existat o împotrivire faţă de iniţiativele de zidire şi înnoire care s-au făcut.” Cu toate acestea, se constată, „de la ctitoriile patriarhului Miron Cristea, la cele din anii 1995 până în prezent, lucrările au cunoscut o amploare fără precedent” (p. 372).
Talentul de scriitor al Arhim. Timotei Aioanei te aduce mai aproape de trebile bisericeşti despre care autorul vorbeşte în cunoştinţă de cauză datorită parcursului său personal mai întîi la Mitropolia din Iaşi, astăzi fiind Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Limbajul de lemn „popesc” de care poate fi acuzată o mare parte dintre clericii Bisericii Ortodoxe Române (BOR) lipseşte cu desăvărşire în paginile de faţă.
Impresionează capitolul dedicat tatălui autorului (Miron Aioanei), om simplu, din Rădăşeni (Suceava) a cărui unică meserie a fost aceea de tâmplar. Cu toate acestea, credinţa sa a fost atât de stăruitoare încât pe lângă pelerinajele făcute la mănăstirile şi locurile sfinte din ţară, a reuşit să ajungă cândva şi în Muntele Athos unde i-a întâlnit pe marii noştri duhovnici care încă se nevoiau acolo, Pr. Petroniu Tănase şi Pr. Dionisie Ignat, „păstrând pentru sine aceste adevărate bucurii duhovniceşti până în ziua lui din urmă” (p. 12).
Dar volumele semnate de Arhim. Timotei Aioanei sunt mai multe – cele două amintite cu modestie de autor în prefaţa – fac parte, presupunem, din aceeaşi serie. O pleiadă de alte volume au fost îngrijite ori chiar iniţiate de autor, precum cele, binecunoscute, dedicate Pr. Paisie Olaru şi Pr. Ilie Cleopa. La acestea se adaugă numeroase contribuţii în volume colective.
Întrucât slujirile administrative l-au adus aproape de numeroşi căutători ai Luminii Învierii, vom găsi în carte reuşite pagini-portret precum cele dedicate patriarhului Pavle al Serbiei, Pr. Teofil de la Sâmbăta sau evocări precum cea a episcopului martir Nicolae Popovici, Pr. Arsenie Boca etc. De pildă, despre Pr. Arsenie Boca: „Înstelat cu daruri, smerit şi retras într-o lume a lui, a trăit ultimile zile ale vieţii pământeşti într-un cuib al liniştii, de unde s-a mutat în cetatea luminii, în împărăţia păcii făgăduită de Mântuitorul Hristos” (p. 209).
Alte pagini sunt dedicate laicilor simpli sau personalităţilor culturale care sunt aproape de Biserică precum Doina Cernica, prinţesa Margareta-Greta Sturdza, istoricul Florin Şinca etc. Despre Florin Şinca, autorul notează: „În viaţa lui s-a petrecut o schimbare aidoma aceleia pe care a simţit-o ofiţerul roman când s-a întâlnit cu Mântuitorul Hristos. Asemenea slujbaşului roman, ori poate o frântură din tulburătoarea întâlnire de pe drumul Damascului l-a făcut pe megieşul mănăstirilor Brebu, Zamfira, Mălăieşti, Crasna, Suzana şi Cheia să devină şi cronicarul lor (…) Căutând izvoarele unor chinovii, cum a fost cazul Crasnei, a ajuns să rescrie din nou istoria locului. Pe bază de documente, şi nu de tradiţii aproximative, Florin Şinca, cu argumente peremptorii, a făcut o adevărată «revoluţie». Cercetătorul atent a găsit pagini de cronică necercetate, inedite, şi a făcut lumină în veacuri trecute de istorie.” (p. 212-213).
Pe alocuri, paginile volumului semnate de Arhim. Timotei Aioanei devin preţioase mărturii nu numai pentru istoria BOR, ci şi pentru cultura română. Astfel, în capitolul dedicat monahului Nicolae dela Rohia (Nicolae Steinhardt) găsim o emoţionantă relatare a întâlnirii pe care autorul, pe atunci elev la seminar, a avut-o cu acesta vizitându-l la Mănăstirea Rohia: „ne-a fost ghid în mănăstire şi mai ales în bibliotecă. Într-o încăpere nu prea spaţioasă se aflau multe dulapuri cu cărţi felurite şi numeroase albume preţioase şi rare. Cele mai multe dintre ele proveneau din arhiva personală a părintelui Nicolae, care era, de fapt, şi sufletul preocupărilor culturale ale mănăstirii maramureşene. Ne-a arătat fiecare colţişor, a scos din rafturi cărţile, le-a deschis, ne-a citit câte o dedicaţie şi ar fi fost în stare să rămână cu noi încă vreme îndeungată în spaţiul bibliotecii” (p. 219). Iar relatarea despre N. Steinhardt nu este singura, căci l-a mai întîlnit şi cu alte ocazii – ceea ce a prilejuit alte pagini de amintiri...
Este reconfortant să descoperi un autor contemporan care face parte din specia lui Gala Galaction, Bartolomeu Anania, Nicolae Stenhardt – parte activă, lucrătoare, a Bisericii, dar şi un vădit talent literar. Paginile Arhim. Timotei Aioanei sunt pline de duh sadovenian şi, totodată, sunt scrieri întru Lumina Învierii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
