Rezistenţa din munţi, rezistenţa din închisorile comuniste nu se studiază încă aşa cum ar merita - mă refer la învăţământul românesc, în primul rând.De aceea o carte dedicată scriitorilor care au pătimit în închisorile comuniste este întotdeauna binevenită.
Iar la acest capitol cercetătoarea Ioana Diaconescu este deja o personalitate de prim-plan. Serialul pe aceeaşi temă pe care îl realizează de ani buni în paginile "României literare" alătură informarea inteligentă şi analiza bine documentată altoindu-le pe intuiţiile pe care numai un om de litere şi un jurnalist cu experienţă le poate avea. Emisiunile Domniei Sale în cadrul binecunoscutei "Reviste Literare Radio" au foarte bune ecouri nu numai între profesionişti. Era firesc aşadar ca aceste eforturi să fie înmănuncheate într-un prim volum: "Scriitori în arhiva C.N.S.A.S. Intelectuali urmăriţi informativ, arestaţi, condamnaţi, ucişi în detenţie 1946 - 1989", lucrare apărută la Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2012.
Impresionează în aceste pagini întâi de toate devotamentul şi empatia care au motivat-o pe cercetătoare. Iar bariere sunt nenumărate - puţină lume realizează, de pildă, chiar riscurile la care-ţi supui propria sănătate când pătrunzi atât de des în aceste documente. Începând de la acumularea bacteriilor şi mucegaiurilor care se impregnează în timp în imensitatea dosarelor. Dar, mult mai important şi mai dificil: să faci faţă acestei aure de nedreptate şi impostură, răul manifestându-se rânjind în fiece dosar prin care oameni simpli sau intelectuali au fost clipă de clipă supuşi răstignirii. Aceasta din urmă este adevărata încercare - şi numai un om bine ancorat în propria sa viaţă spirituală o poate suporta.
Aflăm cu acest prilej - dintr-un sofisticat prim capitol care ţine loc de studiu introductiv, intitulat "Ceea ce ştiu să spun" -, şi motivaţiile biografice ale autoarei: mai mulţi apropiaţi, începând cu tatăl său, au suferit în închisorile comuniste...
"Nu de puţine ori, în aceşti 11 ani, am vrut să renunţ. Sau să fac o pauză. Diferitele maladii specifice muncii de cercetare în arhive îşi începuseră atacul destul de violent. Era «botezul focului». Dar şocurile emoţionale resimţite la fiecare revelare a adevărurilor, revenirea obstinată asupra documentelor ce soseau uneori şi după ani întregi de aşteptare, starea de melancolie ce mă năpădea după orele de lectură în arhivă, când, în drum spre casă, toate mişcările corpului meu, de la mers până la mişcarea braţelor, erau încetinite, parcă, de un calm depresiv de care nu mă mai puteam desprinde ore întregi. Toate acestea au rămas în mare parte de nevindecat... Şi mi le asum spunându-mi că dacă ei au avut parte de atâta suferinţă, era necesar ca, alături de ei, să mi se schimbe cursul vieţii. Totul a venit de la sine, aşa cum intrând într-o pădure, este neapărat necesar s-o străbaţi pe toată ca s-o cunoşti cu adevărat..." (p. 8) - sunt mărturiile Ioanei Diaconescu, ale cărei reflexe de talentat poet pot fi întrezărite în multe din paginile cărţii.
Volumul este dedicat câtorva mari "loturi", unui număr de importanţi scriitori şi oameni de cultură: Constant Tonegaru, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Sandu Tudor, Alexandru Marcu, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Petre Ţuţea, Patre Pandrea, Ernest Bernea, Nicolae Carandino, Ştefan Baciu. Acestora li se adaugă alte câteva personalităţi care, chiar dacă nu au fost închise (unii se aflau deja în Occident), aveau impresionante dosare de urmărire: Lucian Blaga, Mircea Eliade, Emil Cioran, A. E. Baconsky, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Dan Deşliu. Două capitole finale sunt dedicate unor "dosare" ample care au fost alimentate în timp cu o bogată cazuistică: "D 120 «Artă/Cultură" şi "D 131 - Supravegherea informativă a foştilor deţinuţi politici". Volumul mai conţine o listă cu o parte din publicaţiile confiscate odată cu arestarea unor scriitori - cărţi, documente, manuscrise -, bună parte dintre acestea pierdute definitiv astăzi. Câteva fotocopii după pagini semnificative ale acestor dosare întregesc şi finalizează volumul.
Defecte profesionale m-au determinat să mă opresc la capitolele din carte dedicate scriitorului Sandu Tudor (devenit Părintele Daniil Teodorescu) şi poetului Vasile Voiculescu, membri ai Mişcării Rugul Aprins. Fără a intra foarte adânc în subiectul acestei mişcări, Ioana Diaconescu ştie foarte bine despre ce vorbeşte, se dovedeşte unul dintre cercetătorii cei mai oneşti şi lucizi ai fenomenului. Această mişcare de profundă comuniune între intelectualii laici şi intelectualii Bisericii Ortodoxe Române, unică în întreg spaţiul ortodox, a beneficiat în ultimii ani de o sporită atenţie din partea cercetătorilor. De aceea nu voi relua amănuntele privitoare la acest subiect, presupunând că sunt deja cunoscute.
Se află în dosarul de 10 volume dedicat lotului "Teodorescu Alexandru şi alţii" mărturii privitoare la caracterul şi bărbăţia spirituală (duhovnicească) a lui Sandu Tudor (pseudonimul literar sub care semnează Alexandru Teodorescu), devenit între timp monah creştin ortodox, ba chiar stareţ la Schitul Rarău: "Găsim în dosar anchetarea lui în interogatoriile din 4 iunie şi 1, 3 şi 19 iulie 1958: el neagă faptul că ar fi primit nişte studenţi la Schitul Rarău, ca să nu-i deconspire, respinge etichetarea mişcării «Rugul Aprins» ca fiind «subversivă» şi refuză să dea în vileag acele persoane împreună cu care era acuzat de complot împotriva statului. Anchetatorii trec la confruntarea sa cu unii membri ai grupului, dar nu vor mai scoate nimic în plus de la el, care va recunoaşte doar declaraţiile celorlalţi. Dovezile fiind neconcludente, anchetatorii răscolesc bibliotecile, descoperindu-i articolele anticomuniste, pe baza cărora este învinuit, conform sentinţei din dosar, de «activitate intensă contra clasei muncitoare»" (p. 90).
Ajungem la capitolul în care stareţului Daniil îi va fi introdus un informator în celulă. Spre deosebire de alţi cercetători care se lasă luaţi de valul aparenţelor, Ioana Diaconescu intuieşte foarte bine situaţia: "Citim printre rândurile documentului că informatorul începe să-l admire, poate chiar se converteşte în sufletul său, primind Lumina de la preotul care nu acceptă trădarea şi-şi ia puteri din credinţa în Dumnezeu, de care nu se leapădă nici cu preţul morţii". (p. 90). Doar un lucru ar mai fi de adăugat: ipoteza că, destul de probabil, Pr. Daniil ştia foarte bine cu cine are de-a face! De unde şi discursul uşor aiuritor (presupunând că trebuie să luăm de bune toată frazeologia găsită în aceste dosare, care era adesea "îmbogăţită" fie de ofiţer, fie de informator) al celui care a fost fondatorul Mişcării Rugul Aprins. Oricum, concluzia oricui se apleacă cu bună credinţă asupra celor arestaţi cu acest lot este una singură: totul a fost un pretext, erau oameni care nu făcuseră, nu plănuiseră nicidecum acţiuni de sabotaj la adresa regimului. Au fost arestaţi pur şi simplu pentru că erau interesaţi de mistica creştină şi de rugăciunea isihastă. Dacă nu cumva, personaje mai rafinate îi considerau chiar mai periculoşi tocmai pentru acest lucru...
Un fapt mai puţin discutat este cel legat de condiţiile în care a fost anchetat Vasile Voiculescu, arestat în acelaşi lot: "La fila 418 a volumului 2 din acelaşi dosar, se află un certificat medical emis între 6 şi 16 august 1958 (datele la care au avut loc cele două anchete urmărite până aici), de medicul închisorii Ministerului Afacerilor Interne. În acest certificat se menţionează diagnosticul «cifo-scolioză dorsală traumatică», diagnostic ce atestă starea uneoi coloane vertebrale lezate prin lovire cu un obiect contondent" (p. 66)...
Dincolo de toate aceste grozăvii, rămâne lumina cu care au ştiu a-şi trăi ultimele clipe aceşti martiri: "Din fericire, rămân multe figuri emblematice ale intelectualităţii româneşti cu un portret interior impecabil şi, cel puţin pentru mine, dătător de speranţă şi de certitudini", subliniază Ioana Diaconescu, adăugând că "subiectul merită a fi dezvoltat fiindcă adesea s-a trecut cu superficialitate peste această temă, comiţându-se grave nedreptăţi prin comentarii pripite" (p. 67-68).
...Ioana Diaconescu mai observă că Vasile Voiculescu a fost graţiat cu un an înainte de a-şi fi încheiat cei cinci ani la care fusese condamnat. Cu toate acestea, se stinge la 26 aprilie 1963, "ca o ironie a sorţii, anul morţii sale coincide cu anul în care urma să-i expire pedeapsa. Pedeapsă dată pentru a fi scris şi dat spre lectură un «caiet cu poezii duhovniceşti»" (p. 70). Pe de altă parte, Pr. Daniil (Sandu Tudor) moare în închisoarea de la Aiud în noaptea de 16/17 noiembrie 1962. "Conform foii medicale aflate în volumul 2 al Dosarului P/20948, aflat la Arhivele Ministerului de Justiţie, fusese internat cu «hemoragie cerebrală (inundaţie ventriculară), boală hipertonică visceralizată», fiind adus cu 11 ore înainte de deces, aflat în comă profundă, cu convulsii, respiraţie agitată, tensiune arterială violent crescută, tahicardie. Documentele nu lămuresc cauza unei hemoragii atât de violente. Se bănuieşte numai: suma atrocităţilor prin care i se închisese gura..." (p. 90).
Nu mă îndoiesc, o ierarhie bisericească ceva mai responsabilă va face cândva dreptate recunoscând statutul de martiri al acestor oameni aleşi. Întrebarea este însă dacă - fie simpli creştini, fie intelectuali, fie scriitori - îi merităm.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
