Stefan Agopian a publicat cateva romane si volume de povestiri, s-a aflat mereu in afara curentelor, a trecut drept un razvratit si n-a fost un rasfatat al zeilor nici inainte, nici dupa 1990. Despre el, Eugen Negrici scria, in admirabila sa carte "Literatura romana sub comunism", ca este "un autor de referinta al literaturii actuale si un nume pe care si-l disputa cateva grupari literare si doua <<generatii de creatie>>". Dupa o absenta semnificativa, Stefan Agopian revine in prim-plan cu volumul Fric.
- Ce aduce nou aceasta ultima carte in creatia dumneavoastra? Este cartea despre care se vorbeste de mai mult timp ca ar putea provoca un soc celor prea conservatori sau neobisnuiti cu o literatura mai "directa".
- Nou ar putea fi faptul ca textul principal al cartii Fric nu poarta numele de roman. Am ezitat mult in a intitula acest text roman sau nu si, pana la urma, am renuntat. Motivul este destul de simplu: nimeni nu poate defini ce este ala un roman. Forster, cred, l-a definit ca pe un text scris in proza si care are peste un anumit numar de cuvinte. Urmuz incalca regula numarului de cuvinte si subintituleaza Palnia si Stamate roman in patru parti. Toti criticii care au raspuns unei anchete a Observatorului cultural (nu toti, dar multi dintre ei) au considerat Palnia... roman. Era o ancheta despre romanul romanesc din secolul 20. Puteam, si am fost tentat s-o fac, sa-mi numesc textul poem in proza. Dar dupa ce a facut-o Gogol cu ale lui Suflete moarte (o capodopera) si la noi Breban cu Bunavestire (o carte foarte buna), nu mai avea nici un haz. Asa ca fiecare cititor poate considera cartea cum are chef. Eu, totusi, cred ca e roman. In ceea ce priveste eventualul soc pe care textele mele ar putea sa-l produca asupra cititorilor mai pudibonzi, nu-mi bat deloc capul cu asta. Din fericire sau poate din pacate, cine poate sti, am putini cititori, dar toti sunt niste cititori ultracalificati, ca sa zic asa. Pe ei poate sa-i socheze, cu toate ca n-as baga mana-n foc, valoarea cartii. Nu am mizat pe soc nici atunci cand am scris-o, ci pe o anumita
“inaltime estetica", unde fiecare cuvant sa stea la locul lui, chiar si cele considerate (din lipsa de exercitiu al limbii rmane) triviale. Cititorii pudibonzi nu vor ajunge la cartea mea, pentru simplul motiv ca nici nu vor auzi de ea. Nu poti pune un mahalagiu sa manance la Capsa (ma refer la aia veche, ca de asta noua nu stiu nimic). El se simte bine la birt sau la o carciuma cu lautari. Si eu ma simt bine acolo. Pacat ca reciproca nu e valabila. Poate copiii lor!
- Razbate ceva din framantarile societatii ultimului deceniu in aceasta carte sau, ca si celelalte, e mai degraba atemporala, o parabola?
- Spre norocul meu, nu am scris nici carti atemporale, nici ascunse in parabola. Spun "noroc" deoarece nu agreez literatura parabolica, nici pe cea esopica - de multe ori atemporala si ea. Rolul acestui tip de literatura era sa oculteze cenzura (comunista), iar valoarea ei este astazi destul de indoielnica. In romanele mele exista un timp precis indicat, la fel si locul actiunii: Turnu Severin la 1916 in Ziua Maniei, Oltenia in timpul ocupatiei austriece in Tobit, Sibiul dupa prima diploma leopoldina in Sara, Moreea in preajma razboiului turco-venetian in Fric... Asta ca sa raspund la partea a doua a intrebarii, care contine si raspunsul la prima parte.
- Sunteti unul dintre putinii prozatori care in vremea fostului regim s-au aflat in afara oricarui curent literar. V-ati pastrat aceasta linie?
- In acest caz, conteaza prea putin ceea ce cred eu despre mine. Conteaza ce spune critica literara. Si ea spune, de exemplu, ca as fi postmodern. O spune Cartarescu in al lui Postmodernism romanesc, o spune si Carmen Musat in doua carti, criticii literari sunt tentati sa ma citeasca in grila postmoderna, ceea ce nu e rau, daca tinem cont de moda. Altii cred ca sunt greu incadrabil in vreun curent sau grup literar. O afirma Eugen Negrici in Literatura romana sub comunism si mai recent Simona Sora, care a scris deja doua cronici la Fric, in Dilema. Am fost si textualist, cand textualismul era la moda, si mai stiu eu ce.
- Dar dumneavoastra unde v-ati pozitiona?
- Cinstit vorbind, m-as baga (nu stiu daca incap tot acolo, dar mari parti intra sigur) in onirismul estetic, acea forma a onirismului teoretizata (si inventata) de tepeneag si Dimov prin '66. De altfel, in 1965, am debutat la Cenaclul Uniunii Scriitorilor condus de Miron Radu Paraschivescu, care ii luase pe tinerii onirici sub aripa lui ocrotitoare. Oniricii juni, in special Vintila Ivanceanu, m-au luat in brate...
- Va intrerup o secunda. Cum adica in '65? Adica acum 37 de ani? Cati ani aveati in 1965, 10 ani?
- Aveam fix 19 ani si eram student in anul doi la chimie. Din fericire, toata lumea ii considera pe cei din generatia 80 (alaturi de care am debutat in '79, impreuna cu Mircea Nedelciu, Denisa Comanescu si Traian T. Cosovei) inca tineri, ceea ce nu e cazul. Banuiesc ca pe la 70 de ani critica literara ne va considera adulti. Niste adulti destul de probabil morti. Dar sa trecem... In definitiv, un artist autentic ramane vesnic tanar. Goethe, la peste 70 de ani, se indragostea de o fetica de 17.
- Exista o tema care sa va fi obsedat in toate cartile dvs. si de care sa nu fi putut scapa?
- Da. Din pacate, una foarte banala si care a fost folosita in diverse proportii de majoritatea scriitorilor, indiferent de marimea lor valorica: moartea.
- Are scriitorul vreun rol in lumea de azi? Ce ar trebui spus despre scriitor?
- Unii au! Multi scriitori au devenit ziaristi, cu mare succes la public (Cristian Tudor Popescu, Sanziana Pop, Nicolae Prelipceanu, Cristian Teodorescu, Tudor Octavian...). Altii conduc fundatii academice (sau numai fundatii) sau edituri: Plesu, Buzura, Liiceanu, Vlasie, Keneres, Musina... Multi scriitori sunt directori de reviste literare, multe, foarte bune. Nu-i mai insir. Si nu cei din urma sunt scriitorii care s-au afirmat in diplomatie. Grete Tartler este exemplul stralucit al acestei meserii. Ea vorbeste fluent germana, araba, franceza, engleza si daneza. Cati dintre diplomatii nostri de cariera se pot lauda cu o asemenea performanta? Pe de alta parte, fara sa fie neaparat proprietari, sunt scriitori care coordoneaza colectii importante la marile edituri: Denisa Comanescu la Polirom, Ioana Parvulescu la Humanitas, Mircea Martin la Paralela 45. Or mai fi si altii, dar nu-mi vin acum in cap. Dupa '89, scriitorii care pana atunci nu aveau nici o sansa de a deveni cadre universitare, sunt astazi asistenti, lectori, conferentiari si profesori. Nu-i enumar, ca m-as lungi prea mult. Vedeti, domnule turlea, ca scriitorii au inca un rol in lumea de astazi? I-am uitat pe scriitorii romani sau nu (ma gandesc la scriitori evrei, germani, greci, armeni, unguri) care, inainte sau dupa '89, s-au stabilit prin toate colturile lumii si, neuitand de unde au plecat (cei care n-au uitat!), sunt ambasadorii neplatiti ai culturii romane. Ce sa mai zic? A, ar mai fi ceva. Scriitorii sunt mai de folos cand sunt morti. Dau de lucru multor oameni: tipografilor, celor din industria hartiei si a cernelurilor, calculatoristilor, corectorilor, librarilor, educatoarelor de la gradinita, invatatoarelor, profesorilor, redactorilor, celor din mass-media, celor din Academie, biliotecarilor, anticarilor si vanzatorilor ambulanti, tigancilor care vand seminte la cornet, criticilor literari, ingrijitorilor de editii, scenaristilor, traducatorilor, legatorilor de carte, taietorilor de paduri, compozitorilor, celor din lumea teatrului, tapinarilor, graficienilor, plutasilor de pe Bistrita...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
