Paris, 1961. În filmul "Vă place Brahms?", în pauza concertului, Ingrid Bergman şi Anthony Perkins ies în stradă la cafeneaua de vis-à-vis să bea ceva. Luându-se cu vorba, ca orice îndrăgostiţi, întârzie, iar plasatoarea nu le mai dă voie să intre în sală după începerea concertului.
Puţin importă cei cincizeci de ani distanţă dintre timpul unei ficţiuni cinematografice şi cel al unei secvenţe reale. Şi mai puţin contează că aşa zisul Mic Paris nu seamănă nicicând şi nicicum cu Parisul. Contează atitudinea parizienilor şi a bucureştenilor. Relaxarea de a te aşeza la o masă peste drum de teatru, în pauza spectacolului. Rafinamentul de a te îmbrăca elegant, dar nu extravagant. Politeţea de a nu deranja cu foşnete de pungă sau de a nu scula jumătate de rând în picioare după începerea concertului. Pe toate acestea parizienii le aveau şi le-au păstrat, iar bucureştenii poate le-au avut cândva, dar le-au uitat. Aşa încât, ieşind într-o altă seară de toamnă, de la teatru, pe una dintre cele mai mari artere centrale ale Bucureştiului în căutarea unui taxi, era să fiu stropit de un aurolac bătut de soartă care se bălăcea candid într-o băltoacă de la marginea trotuarului, imun la orice urmă de urbanism şi civilizaţie. Şi nimeni nu se sinchisea, cel mult se ferea.
Desigur, capitala, la fel cu celelalte mari oraşe, a cunoscut explozia variantei dâmboviţeane a bistroului parizian - cârciumioara ascunsă nu la şosea, ci pe străzi lăturalnice marilor bulevarde, în interioarele reamenajate cu un bun gust retro şi imaginaţie ale unor foste vile burghezo-moşiereşti atât de ostracizate (proprietarii şi nu clădirile furate de la aceştia) de comunişti. Cele mai multe astfel de locante la care ajungi prin recomandarea unui prieten sau ca urmare a unor cercetări prealabile pe net, oferă atmosfera de bon vivre, de răsfăţ culinar, de tihnă romantică; altele, deşi mult lăudate de un connaisseur gurmand şi erudit editorialist - este vorba de restaurantul Zexe - îţi taie poftele şi amorul de client oarecare cu o oră întârziere la serviciu, cu un patrician în farfurie faţă de cei doi comandaţi, cu o varză rece la sarmaua călduţă şi cu un mousse à la creme tare ca betonul la final. Poate că şi astfel de anti-surprize fac parte din farmecul discret al Bucureştiului, pentru cine este predispus să treacă generos peste "unele mici detalii". Aşa cum ar face cu siguranţă mulţi dintre foştii mei colegi de liceu sau prieteni din studenţie ce au avut amarnica, dar sănătoasa inspiraţie să renunţe definitiv la astfel de delicii şi atitudini protocomuniste imediat după 13-15 iunie 1990. Acum, cel puţin ei îşi pot permite ca în scurtele vacanţe bi sau tri-anuale în ţară să treacă cu privirea peste aurolacii şi cerşetorii din toate pieţele, să nu fie afectaţi de gropile şi mizeria trotuarelor, să nu-i oripileze tencuiala căzută şi cenuşiul murdar al caselor sau blocurilor, să nu se exaspereze de mitocănia foştilor lor concetăţeni, dintre care unii continuă să pută, să fie agresivi sau bădăran-gălăgioşi, producând astfel un vid în jurul lor prin autobuzele supra-aglomerate. Eu însă, ca bucureştean get-beget, auto-condamnat la rămas acasă, nu-mi permit luxul acesta. Şi atunci bombăn neîncetat. Măcar atât.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
