Ziarul de Duminică

Sentimentul lautaresc al fiintei

Sentimentul lautaresc al fiintei
14.12.2007, 17:46 395

Cu cateva saptamani in urma, Editura Humanitas a publicat o antologie - cam subtirica - din eseistica lui Constantin Noica*. Insa, indiferent de dimensiuni, antologia mi se pare pe deplin reprezentativa pentru gandirea filosofului. Si, mai mult decat atat, pentru o mare parte din gandirea mainstream-ului intelectualitatii romanesti din secolul trecut.

Caracterul reprezentativ al culegerii Despre lautarism nu vine din alegerea temei, ce pare sa urmeze clasica interogatie "Avem o cultura. Cum procedam?". Ci din faptul ca aceasta intrebare banala este precedata de o alta, cu adevarat nelinistitoare: "Dar oare chiar avem o cultura?". O intrebare curioasa, avand in vedere ca primul eseu al cartii este, in punctul de pornire, un comentariu asupra unui fragment din Descriptio Moldaviae privitor la "naravurile moldovenilor". Un comentariu care tinde sa inculce ideea ca, de vreme ce avem o limba proprie si o "hire" proprie, e de la sine inteles ca avem astfel si o cultura proprie.
Si totusi, demonstratia lui Noica vireaza la un moment dat intr-o directie neasteptata. In loc sa porneasca de la premisa ca avem o cultura (buna, rea, nu asta conteaza acum), filosoful se intoarce pentru a-si interoga chiar datele de la care a plecat. O face insa nu dintr-o data, ci deplasand discutia in sensul celui care a si lansat-o. Cu alte cuvinte, Noica identifica in Descriptio Moldaviae si "o a treia mustrare pe care ne-ar putea-o aduce astazi Cantemir". Si pe care - crede filosoful - i-am putea-o aduce noi insisi lui Cantemir. Si aceasta deoarece invatatul domnitor nu ne-a dat doar sfaturi, ci si "un fel de model al omului de cultura roman", unul care se perpetueaza pana astazi. Modelul este acela al polihistorului, al enciclopedistului si, desi Noica sustine ca tiparul e "bun in el insusi", tot el observa ca un atare model "are o contraparte foarte proasta", si anume lautarismul. Or, tocmai acest lautarism - adica intelegerea lucrurilor "dupa ureche", superficialitatea, lipsa fundamentelor - este, pentru Noica, principala cauza a relelor din cultura romana actuala.
Ce-i de facut intr-o asemenea situatie? Raspunsul - previzibil - vine si el, insa abia in celelalte eseuri ale cartii. Astfel, in Ce inseamna cultura de performanta, Noica pledeaza pentru "cultura de cercetare" si pentru moderarea excesului de "poezie" si "critica", pe cand in Cei douazeci si doi sau despre cultura de performanta reclama nu atat descoperirea celor 22 de jucatori "geniali", cat a acelor "mari antrenori umili", dar capabili sa le faciliteze primilor drumul catre performanta culturala. Si totusi, solutiile de mai sus nu se intalnesc si in primul si cel mai important eseu al volumului. Unde, dupa ce a identificat principala problema a culturii romanesti, Noica face un pas inapoi si avanseaza teza ca nu avem o cultura. Si nu-i vorba aici doar de valoarea culturii romanesti, ci chiar de existenta ei ca atare. Adica de "specificul" ei. Caci, dupa cum Cantemir a fost un polihistor (i.e. un "lautar" genial), tot astfel cultura romana in ansamblul sau are o configuratie "lautareasca", una care "interpreteaza" toate melodiile, fara a compune vreuna si care imprumuta toate structurile, fara a-si insusi vreuna. Cu alte cuvinte, cultura romana este o "cultura fara insusiri". Si totusi, mai surprinzator chiar decat acest recul (care se traduce printr-o frapanta inconsecventa) este modul in care Noica isi continua demonstratia. Desi cultura romana nu are (in aparenta) un specific, "specificul" sau este tocmai acela de a-si putea insusi orice specific. Altfel spus, daca specificul celorlalte culturi europene e unul deja fixat ("real"), specificul culturii romane ar consta tocmai in virtualitatea ("posibilul") ei. Si inca mai surprinzator e faptul ca, potrivit mecanismului ambivalent al complexelor culturale, Noica incearca sa transforme tocmai acest handicap dureros al culturii romane intr-o proba a superioritatii acesteia: "Nu stam bine cu realul - afirma orgolios Noica - pentru ca, intr-un fel, nu stam bine cu agentul lui, care este timpul." Prin urmare, occidentalilor le sunt specifice temporalitatea, contingenta, "masura"; romanilor - atemporalitatea, universalitatea, "nemasuratele"... Doua contradictii se desprind din demonstratia lui Noica. In primul rand, e vorba de atitudinea fata de lautarism: daca "nemasuratul" e o consecinta a posibilului si daca posibilul provine din lipsa specificului, nu devine el, in contextul de fata, sinonim cu lautarismul? Ceea ce inseamna ca principalul defect al culturii romane devine principala ei calitate. In al doilea rand, e vorba de "strategia de dezvoltare" pe care ar trebui s-o adopte cultura romana. Caci, desi in celelalte doua eseuri ii elogiaza pe "marii antrenori umili" si pe "cercetatorii" care ar trebui sa asigure culturii noastre o "baza adecvata", Noica spera aici sa atinga "performanta" tot prin zvacnirile genialoide ale "sportivilor" si "poetilor". Nu e vorba aici, fireste, de lautarism, ci de o forma aparte de bovarism. De o forma care s-ar putea traduce prin aceea ca, in loc sa incerce sa castige jocul cultural jucand cat mai bine dupa regulile date, intelectualul roman incearca inainte de toate sa-l castige schimbandu-i regulile. Cu alte cuvinte, dupa ce a ajuns la concluzia ca are o cultura de doi lei, el prefera sa-si joace banii la ruleta, in loc sa-i investeasca in cateva afaceri marunte, dar profitabile. In fond, nu altceva au facut, la vremea lor, Iorga, Calinescu, Blaga sau Eliade: ei toti au vrut sa joace pe terenul culturii occidentale; dar au facut acest lucru incercand sa oblige cultura occidentala sa joace dupa regulile lor. Si nu altceva face, in cartea de fata, Noica insusi. Chiar daca si el, ca si cei amintiti mai sus, stia foarte bine sa joace si celalalt joc.
*) C-tin Noica, Despre lautarism, Editura Humanitas

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO