Vederea Moloviştei nu este cu nimic mai prejos de cea aGopeşului, constată Ioan Neniţescu; "Ea este tot pe atât defrumoasă, pe cât de impunătoare". Lui Francis Lebrun, ziaristfrancez stabilit în România începutului de secol XX, Moloviştea îipare "mai surâzătoare", datorită poziţiei sale mai joase şi"şuvoiului minunat" care o străbate. Înconjurată din toate părţilede "piscuri înalte, dintre care unele împădurite, iar alteledezbrăcate de păduri şi numai pe ici pe colo presărate cu niştetufari, des încercaţi de dinţii caprelor", localitatea are, lasfârşitul secolului al XIX-lea, case mari de piatră, străzi curate,deşi înguste, o biserică mare şi una mai mică.
La 1892, Neniţescu găseşte aici "4.880 de suflete aflătoare în522 de case". Alte surse dau, un deceniu mai târziu, cifrediminuate: 2.160 de locuitori şi 304 case. Un singur lucru rămâneneschimbat şi acceptat de toţi călătorii străini: Moloviştea este ocomună curat aromânească. Toţi aromâni, notează Anastase Hâciu,"poate prea puţin deosebiţi de ceilalţi aromâni la înfăţişare,nepregetaţi la muncă, încăpăţânaţi în atingerea scopului urmărit,exercitând o bună parte din ei profesiuni foarte riscante, cahangii în cele mai ascunse trecători ale munţilor peste totcuprinsul Peninsulei, îndărătnici apărători ai credinţelor şiconvingerilor lor, oricare ar fi ele, parcimonoşi cu câştigulrealizat". Hanurile lor, aşezate prin sate şi trecători singuraticeîn creierii munţilor, nu sunt "simple case de adăpost pentrucălători şi caravane", ci "adevărate centre de afaceri comercialeîntre vlahi şi alte populaţii (…), un fel de magazineuniversale".
Situată într-un loc prea abrupt pentru a putea fi exploatat şiagricol, Moloviştea are în epocă renumele unei aşezări bogate. Deşinu se producea nimic, aici puteai afla tot ceea ce la Viena,Veneţia sau Budapesta trecea drept lux. Peste decenii a rămas şiimaginea unei localităţi în care puteau fi găsite singure cele maifrumoase femei din lume. Care aşteptau, sus în munţi, întoarcereabărbaţilor plecaţi, cu lunile, în caravane, prin toată Europa, cunegoţ. Şi cărora li s-a dus faima de negustori de mărfuri speciale:şofranul boabe (folosit la vopsitul lânii şi mătăsurilor) şi"piperul" (boia de ardei şi de gogoşi de stejar, necesară taninuluiîntrebuinţat la tăbăcit).
Extrem de productiv este comerţul cu lipitori. După metoda deprindere, acestea erau de două categorii: cele prinse cu pielea debou (de calitate inferioară) şi cele prinse de trupul oamenilor (decalitate superioară). Scop în care negustorii molovişteni apelau laserviciile bulgarilor din zonă, pe care-i băgau prin mocirle, dupălipitori. Marfă transportată numai noaptea pe răcoare şi ţinută întimpul zilei, în pungi, în apă. Şi pe care o desfăceau prin "toateoraşele din Serbia, Austria, Ungaria, Germania şi Franţa".
Ca în cazul Gopeşului, Moloviştea este cunoscută ca unul dintrecentrele renaşterii naţionale a aromânilor. Aici se naşte şiConstantin Belimace, poetul naţional al aromânilor. În preajma lui1900 găsim două şcoli unde se predă în limba maternă (în anulşcolar 1902/1903 sunt înregistraţi 110 elevi şi 71 de eleve, de acăror educaţie se ocupă trei institutori). În şcoala dinlocalitate, "mai mult de propagandă decât de învăţătură", după cumrecunoaşte directorul acesteia, Guşu Papacostea, sunt predatematerii adaptate "intereselor şi caracterului populaţiei şi alecăror roade erau simţite de înşişi părinţii elevilor". Astfel,băieţii sunt învăţaţi "cum să scrie scrisori comerciale, cum să-şiţină registrele de viitori băcani, hangii, birtaşi", în timp cefetelor, "în loc de lucruri abstracte menite să scoatăintelectuali", li se preda lucrul manual, "apoi scrisul şicititul".
Etnograful Teodor T. Burada se miră, în 1889, la vedereaclădirii măreţe a şcolii din localitate. "Nici într-o comună dincele în care fusesem nu găsisem un local de şcoală aşa de spaţios,o clădire anume pentru şcoală". Clădire ridicată prin subscripţiepublică de locuitorii comunei. Şi în care, la început, se predănumai în greceşte. Decizia lui Papacostea de a preda în limbastrămăşilor săi stârneşte mânia episcopului grec, care năvăleşte,însoţiţ de jardarmii otomani, în localul şcolii, de unde aruncă înstradă toate cărţile şi dispune arestarea învăţătorului. Spreindignarea moloviştenilor, care se aruncă asupra înaltei feţebisericeşti, căreia copiii îi smulg barba. Este nevoie deameninţarea fruntaşilor comunei că vor ieşi de sub jurisdicţiaPatriarhiei de la Constantinopol şi vor trece sub cea a Papeipentru a li se recunoaşte dreptul de a li se preda copiilor laşcoală în limba maternă. Şi de multe alte demersuri pe lângăautorităţile otomane pentru ca slujba religioasă ţinută în bisericadin Moloviştea să fie rostită în aromână. Numai după luptesângeroase şi după procese necurmate, notează Burada, "românii dincomuna Moloviştea au căpătat dreptul de a auzi în bisericăApostolul citindu-se în limba strămoşilor lor". Şi de a nu amai auzi întreaga slujba religioasă ţinută în limba greacă.
După războaiele balcanice, Moloviştea urmează soartă nemiloasă atuturor satelor locuite de aromâni. Noile autorităţi sârbe închidşcolile româneşti, iar în biserică nu se mai pot ţine slujbe înlimba maternă. Comuna decade treptat. De la 700 de locuitori şi 140de case, în perioada interbelică, la 98 de locuitori şi cel mult 30de case locuite, în 2002.
Ajuns pe aceste meleaguri în 2000, călătorul german Karl-MarkusGauss crede că Moloviştea este "unul dintre cele mai triste locuride pe pământ", unde oamenii trăiesc printre grămezi de moloz. Cutoate acestea, "locul năruirii este locuit de oameni veseli, căcicei rămaşi şi-au construit o filozofie a bunei dispoziţii". De a-şicontinua existenţa printre uliţele strâmte şi porţile închise, carestrăjuiesc pietre năpădite de vegetaţie. Aflată şi ea în ruină,biserica "Sf. Vineri" este restaurată prin eforturile unui fostmoloviştean, prosper om de afaceri. Atât de reuşit, încât astăzitrece drept una dintre cele mai importante edificii sacre dinRepublica Macedonia.
Într-o dimineaţă de mai, un firicel de fum se strecoară firavprin burlanul unei case cu pereţi de piatră, proaspăt văruiţi.Câţiva metri mai încolo, raze de soare pătrund nestingheriteprintre zăbrelele înfipte în ziduri impresionante de piatră, dincare s-a scurs orice picătură de viaţă. În depărtare, doi cai pascnestingheriţi. Iar o caravană mică urcă domol pe potecile de lamarginea satului. Purtând cu ea povara eternităţii, într-un locuitat de toţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
