José Lezama Lima vorbea, în Paradiso, cunoscutulsău roman (pe care, în paranteză fie spus, scriitorul îl considera"poem") apărut în anul 1966 şi ajuns, astăzi, aproape un obiect decult pentru oamenii de litere din spaţiul culturalhispano-american, despre "seriozitatea bucuroasă" a liricii,sintagmă pe care, după mai bine de patru decenii, în 2007, ArmandoRomero o alege drept titlu al unei extrem de interesante şisubstanţiale antologii de poezie latino-americană contemporană, pecare autorul - el însuşi poet - o vede stând sub acest semntutelar, fiind legată, deci, atât de gravitatea profundă, cât şi debucuria de a trăi, specifică acestei lumi atât de diferite de ceacu care, chiar şi la nivel liric, suntem, ca cititori europeni,poate că mult prea obişnuiţi. Despărţiţi de orientările esteticeextrem de variate ce marchează lumea sud-americană, dar mereuapropiaţi de limba comună ce uneşte douăzeci de ţări de pe acestcontinent, ca şi de raportarea permenentă la aceiaşi precursori,fie ei marii reprezentanţi ai modernismului, fie modelele maiîndepărtate (cronologic), dacă e să ne gândim acum doar la liricabarocă spaniolă, poeţii latino-americani contemporani demonstreazămereu inepuizabilele resurse artistice din această parte a lumii,precum şi profunda unitate de substanţă a unui fenomen liric cuadevarat remarcabil.
Iar dacă Vicente Huidobro era cel care depăşea cel dintâiliniile modernismului pentru a afirma creaţionismul, lăsândcuvintele să întemeieze o altă realitate (cea a poemului),considerând metoda ştiinţifică drumul privilegiat către dominantaestetică, César Vallejo va încerca să ajungă din nou, cumva pedeasupra intelectului, la însăşi esenţa sentimentelor umane, pentruel poemul fiind capabil să desfacă "în bucăţi" realitateaexterioară, iar dincolo de ea să descopere însăşi esenţa umanităţii- tocmai de aceea, pentru el, "poetul este un mic Dumnezeu".Considerat chiar "părintele postmodernismului literar", etichetă lacare nu a aderat, însă, niciodată, Jorge Luis Borges rămâne, înprimul rând, un poet care alege întotdeauna să se întrebe, şi maicu seamă să lase fără răspuns nenumăratele întrebări, evitate, celmai adesea, de majoritatea creatorilor. Poate că şi aici e de găsitexplicaţia uriaşei sale influenţe, căci, spre deosebire de PabloNeruda sau chiar de César Vallejo, autori contaminaţi de proprialor retorică, Borges este cel care i-a eliberat de influenţedirecte pe poeţii latino-americani care i-au urmat, rămânând, însă,mereu prezent, dar mai ales ca stare de spirit.
Din acest punct începe, practic, antologia realizată de ArmandoRomero, incluzând in paginile ei autori afirmaţi de la sfârşitulanilor '40, perioadă cu adevărat efervescentă la nivelul liricii pecontinentul latino-american, căci acum are loc marea resurecţie anoilor avangarde, toate pregătind, parcă, afirmarea spectaculoasă,începând cu anul 1958, a nadaismului, manifestat mai întâi înColumbia şi al cărui conducător recunoscut, în paranteză fie spus,este însuşi Armando Romero. Poeţii nadaişti adoptă un ton ironic şisuperior, au o estetică eclectică, dar îşi arogă dreptul de aînfrunta realitatea socială, religioasă şi, desigur, mai alespoetică a continentului lor, precum şi de a repune în discuţieviolenţa, marea problemă a lumii latino-americane, încercând s-ovindece tocmai prin violenţa deliberată a versurilor lor. În acestsens, Gonzalo Arango va afirma chiar că "nadaiştii sunt geniali,nebuni şi periculoşi", iar Jotamario Arbeláez, poetul marelui oraş,rebelul care visa să facă "să danseze, în miez de noapte, o mie defecioare pe străzi", va afişa întotdeauna dispreţul la adresatuturor convenţiilor şi convenţionalismelor ce guvernaseră, dupăpărerea lui, prea mult timp acest spaţiu cultural. Replica va venidin Venezuela, unde se afirmă, în anii '60, celebrul grup cunoscutsub numele "El techo de la ballena", reprezentat mai cu seamă deJuan Calzadilla, cel ce aduce tonul conversaţional, încercând săimpună o nouă atmosferă suprarealistă în poezie. În plus, se vormanifesta alte câteva tendinţe, acoperind un spectru larg, începândcu "neobarocul" lui Nestor Perlongher şi încheind, poate, cu"barococoul" lui Eduardo Espina, cel care a încercat să readucăumorul între dominantele liricii hispano-americane. Nu trebuie săuităm nici "barochismul cristalin" (aşa cum îl numeşte ArmandoRomero) al lui Coral Bracho, care ne readuce în minte strălucirealiricii lui José Lezama Lima, experimentând, mereu, la nivelullimbajului dar, deopotrivă, la acela al substanţei poetice.
Orice antologie este subiectivă, recunoaşte acest lucru ArmandoRomero însuşi. Dincolo, însă, de orice posibile subiectivităţi,esenţial rămâne faptul că, prin intermediul acestei selecţii deversuri, cititorul - mai cu seamă cel european - reuşeşte să aibă omai bună imagine a vastei arii a poeziei latino-americanecontemporane. Şi, poate, să mai umple din spaţiile albe - nu puţine- existente pe simbolica hartă a liricii acestui continent. Dar, înegală măsură, să înţeleagă măcar puţin mai bine şi mai completaceastă lume care este, totuşi, caracterizată şi de alte amănunteesenţiale, în afara consacratelor locuri comune (cafeauacolumbiană, petrolul venezuelean, fotbalul argentinian). Poate maiales, de ce să nu spunem cu glas tare, de seriozitatea bucuroasă apoeziei sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
