Fernando Vallejo (24 octombrie1942, Medellin, Columbia) este romancier, regizor şi eseist. Şi-a început studiile la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bogota, pe care le-a abandonat după un an şi apoi a urmat şi absolvit Facultatea de Biologie din acelaşi oraş. Din 1971 trăieşte în Mexic, iar în 2007 a primit cetăţenia mexicană şi în acelaşi an a renunţat la cea columbiană.
În romanele sale critică Biserica Catolică, politica din ţara natală, falsa moralitate, violenţa, pederastia, problema drogurilor şi moartea omniprezentă, deşi, tema lui principală este viaţa. A publicat o serie de romane printre care El fuego secreto (Planeta, Bogota, 1987), El mensajero (Planeta, Bogota, 1991), El hermano del alcalde (Alfaguara, Bogota, 2004). Cel mai cunoscut roman este Sfânta fecioară a ucigaşilor plătiţi (La virgen de los sicarios, Bogota, 1993, ecranizat în 1999); Pentru romanul El desbarrancadero (Alfaguara, Bogota, 2001) a primit în 2003, prestigiosul premiu literar Rómulo Gallego.
În septembrie 2009, la Facultad de Ciencias Humanas de la Universidad Nacional de Columbia i-a conferit titlul de doctor honoris causa .
Sfânta fecioară a ucigaşilor plătiţi este o crudă parodie a violenţei din oraşul columbian Medellin în epoca cunoscutului cartel condus de Pablo Escobar. Romanul este scris la persoana întâi, iar linia dintre autobiografie şi ficţiune nu este clar limitată. Personajul principal, un intelectual în vârstă, conservator şi elitist, se întoarce în oraşul său natal după un lung exil pentru a se bucura de o viaţă plină de plăceri în aşteptarea morţii. Cu umor caustic face o radiografie a oraşului şi a locuitorilor săi în dorinţa de a desacraliza imagini false, realizând o excelentă şi obiectivă radiografie a Columbiei actuale, ceea ce puţini mari scriitori au reuşit să facă în nici o sută de pagini.
* * *
Dar să revenim la Alexis care este subiectul acestei povestiri. Când avea de gând să distrugă televizorul? În mintea mea această idee mă îmbia ca un tort într-o vitrină. Ce-o să-l determine s-o facă? Pot să-l determin eu cu puterea minţii mele? Mă cam îndoiesc, pentru că zile întregi m-am concentrat asupra dorinţei de a muri Castro şi este în continuare înscăunat acolo la el. (Castro este Fidel şi Fidel este Cuba şi Cuba universul şi revoluţia sa socialistă.)
Din câţi a omorât Alexis, cinci au fost gratis, pentru culebras personale, şi cinci plătiţi pentru culebras ale altora. Ce sunt aceste culebras? Sunt răzbunări. După cum vă daţi seama, în lipsă de legi care se schimbă tot timpul, Columbia este o şerpărie (Culebra, sp., are sensul general de „şarpe”, „viperă”, pe lângă sensul columbian de „răzbunare”). Aici se perpetuează răzbunări adunate de generaţii: trec de la părinţi la copii, de la copii la nepoţi, mor fraţi. În sfârşit, şi cum am ştiut de Alexis dacă eu nu întreb nimic? Fără să întreb, mi-a povestit totul La Plaga. Acesta este un băieţel divin, o canalie, un copil rău, care a rămas şi el fără lucru. Are cincisprezece ani, cu un pufuleţ în barbă care te-nduioşează. Cred că îl cheamă Héider Antonio, un nume frumos. Şi când nu omoară joacă biliard în Salonul de Biliard X ... (Nu-i spun numele că s-ar putea să-i vină ideea patronului să mă dea în judecată aşa cum scrie în noua Constituţie, şi apoi o să sufăr toate rigorile legii.).
Şi pe La Plaga l-am cunoscut tot în camera fluturilor, dar iubirea noastră n-a înflorit; mi-a spus că are o iubită şi că are de gând s-o lase gravidă ca să aibă un fiu care să-l răzbune.
– Să te răzbune pentru ce, Plaguita?
Nu ştiu, pentru nimic, pentru orice. Pentru ceea ce nu va putea el. Acest simţ de prevedere al tineretului nostru îmi reînnoieşte speranţele. Atâta timp cât avem un viitor în faţa noastră, prezentul se scurge foarte bine. În ce priveşte trecutul... Trecutul e cel ce-mi aparţine mie şi mă menţine aşa.
Totul pe lumea asta are un sfârşit; se duce primarul, se duce ministrul, se duce preşedintele şi Cauca continuă să curgă, să curgă spre întinderea mării spre marea groapă de scurgere a apelor reziduale. De ce spun asta? Păi, să vezi, pentru că i-a venit şi rândul televizorului. Moartea acestui blestemat este demnă de un poem. Mă şi gândesc la el în versuri culte, alexandrine, de paisprezece silabe că-mi ies foarte bine. Eu nu mă grăbesc şi ajung departe.
Lucrurile sau întâmplat aşa: am ajuns într-o zi acasă obosit, dărâmat, abătut, şi fără nici un împuţit de chef de a trăi. Eu nu rezist într-un oraş cu treizeci şi cinci de mii de taxiuri, toate cu radiourile aprinse. Cu toate că merg pe jos şi nu iau nici unul, ştiu că sunt acolo cu bârâitoarele lor, informând despre morţi care nu sunt ai mei, meciuri de fotbal care nu mă interesează şi declaraţii ale unor funcţionari ce sug de la ţâţa tezaurului public şi mă jefuiesc pe mine, jefuiesc Columbia, întreaga ţară.
– Eu ţi-l lichidez – repetă Alexis – spune-mi cine e.
Nu-i spun niciodată. La ce bun! Asta ar fi ca şi cum ai căra apă cu ciurul.
– Băiete – i-am spus lui Alexis – dă-mi pistolul tău că nu mai rezist. Eu mă omor.
Alexis ştie că eu nu glumesc, este isteţ şi-şi dă seama. Ia în grabă revolverul şi ca să nu-mi rămână nici un glonţ îl descarcă tot în televizor, singurul lucru pe care l-a găsit; tocmai vorbea preşedintele, ca să nu ne pierdem obişnuinţa. Că nu ştiu ce, că rigorile legii. Au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus papagalul ăsta corupt şi în veci n-a mai deschis pliscul în casa mea. Apoi linişte, linişte în nopţile mele tăcute când cântă greierii, dezmierdându-mi auzul cu eternul lor cântec, pe care l-a ascultat Homer.
Distrugerea televizorului a fost cea mai mare greşeală pe care-am făcut-o. Fără televizor, Alexis a devenit mai trist ca o minge de fotbal umflată, în care nu trage nimeni cu piciorul. Şi s-a apucat să facă ce îi dicta instinctul său, să vadă pentru ultima dată ochii, ultima privire a celui care nu va mai exista niciodată.
Gloanţele ca să-şi încarce revolverul i le-a cumpărat subsemnatul, care doar pentru el trăieşte. Am fost direct la poliţie şi le-am spus:
– Vindeţi-mi-le mie, că sunt o persoană decentă. În afară de câteva cărţi pe care le-am scris n-am antecedente penale.
– Cărţi de ce?
– De gramatică, domnule caporal.
Era un sergent, dar faptul că nu cunoşteam gradele era o dovadă clară că spuneam adevărul, că eram inocent, şi mi le-a vândut; un ditamai pachet greu.
– Oh! tu eşti cu adevărat curajos – mi-a spus Alexis. Să facem rost de o mitralieră.
– Băiete, „să facem rost” e la plural. Pe mine nu conta.
Dar cum să nu contezi în dragoste!
Următorii pe care i-a omorât Alexis au fost trei soldaţi. Mergeam prin parcul Bolívar, cel mai mare, când i-am văzut de departe făcând o razie. Dacă Alexis avea fierul la el, era bine să-i ocolim.
– De ce?
– Măi băiatule, pentru că or să ne controleze şi-or să ţi-l ia. Nu vezi că suntem suspecţi?
M-am inclus în „suntem” din delicateţe; aici nimeni nu-i suspectează pe bătrâni, asta e demonstrat, hoţi bătrâni nu mai sunt, de mult s-au omorât unii pe alţii, şi deşi e sigur că corb la corb nu-şi scoate ochii, hoţul în schimb fură alt hoţ.
– Să-i ocolim.
Ba nu, şi am mers mai departe. Şi bineînţeles că ne-au oprit. Mai bine nu s-ar fi născut. Pac! Pac! Pac! Trei împuşcături drept în frunte şi trei soldaţi căzuţi, ţepeni. Când şi-a scos Alexis revolverul? Nici n-am apucat să văd. Soldaţii se pregăteau să mă controleze pe mine căci mă băgasem în rahat ca să fiu alături de băiatul meu. Dar n-au mai continuat. Cu toate că în ultimele clipe din viaţa lor ar fi vrut s-o facă, n-au mai putut. Morţii nu fac controale. Cu un glonţ în frunte oricui i se stinge computerul.
A fost atât de uluitor ceea ce s-a întâmplat, atât de neprevăzută întâmplarea, că nu ştiam ce să fac. Şi nici Alexis. A rămas uitându-se la cadavre ca hipnotizat, privindu-le în ochi.
– Mă gândesc că cel mai bine ar fi să plecăm, băiete, să mâncăm.
Aici înainte se mânca de prânz la ora douăsprezece, dar cu acest schimb de obiceiuri s-a ajuns să se mănânce la unu şi jumătate. Alexis şi-a băgat revolverul la loc şi am continuat să mergem ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. E cel mai bine în cazuri ca acesta: ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu-i bine să fugi. Cine fuge îşi pierde atitudinea demnă şi cade şi e prins. De altfel, aici de mult, dar când spun de mult înseamnă de mult, nimeni nu-i mai urmăreşte pe hoţi. În copilăria mea, îmi amintesc, trecătorii obişnuiţi de pe stradă, protejaţi de aşa-zisa lege, o luau la fugă după hoţ. În ziua de azi, nimeni. Cine îi ajunge moare, şi sufletul colectiv, gregar, ticălos, haita laşă şi curistă ştie asta. Cine mai are chef să-l urmărească? Stă liniştit şi n-a văzut nimic, dacă vrea să vadă în continuare. În jur nu erau poliţişti şi mai bine pentru ei; trei gloanţe îi rămăseseră băiatului meu în fierul său ca să le facă tot atâtea cruci cu cenuşă în frunte. Ca să murim ne naştem.
Am mâncat sancocho (fel de mâncare tipic din Insulele Canare şi multe ţari hispano-americane, preparat din cod sărat fiert cu cartofi sau batate), că asta se mănâncă pe aici. Şi ca să ne facem poftă de mâncare am băut fiecare o Pilsen, şi nu-i fac reclamă pentru că e foarte proastă, ăsta e purul adevăr. Am băut o bere Pilsen şi eu am cerut o lămâie pentru sancocho. Pun lămâie la orice mâncare.
– Şi aduceţi-ne, domnişoară, nişte şerveţele, ce dracu’, cu ce credeţi c-o să ne ştergem?
Rasa asta e atât de meschină, atât de rea, că aici şerveţelele de hârtie le taie în opt bucăţi ca să facă economie; îşi pun angajaţii să le taie când nu au clienţi, ca să muncească, ale dracului jigodii. Aşa e aici.
M-am şters la gură cu şerveţelul şi m-am murdărit pe degete... Şi la toalete? La toalete (o să vă explic pentru că sunteţi turist străin) nu se poate pune hârtie igienică pentru că se fură sulul; când au inaugurat noul aeroport din Medellin, care a costat nişte milioane, au pus o singură zi şi de atunci, niciodată. A venit o mulţime curioasă să-l vadă, cu copii cu tot, şi au furat până şi closetele. A, şi hamalii, adică cei care duc geamantanele, sunt cei care încep furturile. Uite, acest man care trece pe-acolo are un teanc de bancnote şi două geamantane mari cu lucruri de contrabandă; pe oricare din cele trei drumuri ce coboară de la aeroport la Medellin îl omoară. Data trecută, când mă întorceam din Elveţia, am văzut un om mergând pe jos pe una din aceste şosele de parcă mergea pe o plajă de nudişti din Grecia, adică aşa cum l-a adus pe lume Dumnezeu ca să-şi trăiască viaţa. Taximetristul cu care mergeam n-a vrut să-l ia ca nu cumva să fie un truc ca să-i fure taxiul. Şi eu care eram convins că tâlharii erau taximetriştii. Nu, domnule, sau da, domnule, aici viaţa unui om nu face nici două parale.
Şi de ce-ar trebui să valoreze ceva? Dacă suntem cinci miliarde, spre şase chiar... Transformă-i în bancnote şi o să vezi cât valorează. Când sunt cinci – să zicem şase – cu nouă zerouri la dreapta, un om e un zero tăiat. E mai de preţ o maimuţă tití, din care-au mai rămas puţine şi sunt foarte rele. Nu suntem nimic, drăguţule, nu suntem nimic, să ne lecuim de această „dorinţă de protagonism” şi să ne amintim că aici nimic nu e mai efemer decât mortul de ieri. Cine-i ştie pe cei trei soldăţei din parc de care se zice că urmau să ne controleze? N-au apărut nici în El Colombiano şi cine nu apare în El Colombiano înseamnă că ori mai trăieşte ori a murit. Şi „drăguţul” cine e? E cineva pe care-l iubeşti cu toate că nu i-o spui deşi el ştie asta foarte bine. Mă rog, subtilităţi de mahala.
Fugacitatea vieţii omeneşti nu mă nelinişteşte; mă nelinişteşte fugacitatea morţii, această grabă a oamenilor de a uita pe lumea asta. Mortul cel mai important este şters din memorie de următorul meci de fotbal. Şi astfel de la un meci la altul se şterge amintirea unui anumit candidat la preşedinţie, liberal, foarte important, pe care l-am avut aici şi pe care l-au lăsat lat cu un glonţ pe o estradă nişte ucigaşi plătiţi, pe înserat sub nişte lumini dramatice şi în faţa a douăzeci de mii de coreligionari ai săi care organizaseră o manifestaţie cu steaguri roşii. În ziua aceea întreaga ţară a protestat vehement şi şi-a pus cenuşă în cap. Şi a doua zi, goool! Golurile fac să răsune cerul Medellinului şi apoi se aruncă cu petarde sau „pocnitori” şi „rachete”, şi nu ştii dacă o fac ca să se distreze sau sunt aceleaşi gloanţe de noaptea trecută. Se aud împuşcături în întuneric, pe ici şi pe colo, şi te întrebi înainte de a merge la culcare: „Pe cine au mai scos acum din horă?”. Apoi dumneavoastră vă întoarceţi la undele alfa, beta, gama ale visului, legănat de zgomotul împuşcăturilor. E mai bine să dormi cu împuşcături decât cu o ploaie torenţială. Te simţi aşa de apărat în patul tău... Şi eu cu Alexis, iubitul meu... Alexis doarme în braţele mele cu chilotul pe el şi nimic, dar nimic, nimic nu-i tulbură somnul. Habar n-are ce-i aia preocupare metafizică.
Uite ce e dragule; nu suntem nimic. Suntem coşmarul lui Dumnezeu, care e un nebun. Când l-au omorât pe candidatul de care-am vorbit, eu eram în Elveţia, într-un hotel cu lac şi televizor. „Kolumbien” au spus la televizor şi inima mi-a tresărit; arătau manifestaţia celor douăzeci de mii în sătucul din savană, şi împuşcăturile. Căzuse păpuşoiul cu dorinţa lui de protagonism. Mort reuşise să facă ceea ce voia când era viu. Asasinatul de pe estradă a făcut ocolul lumii şi a făcut să răsune numele patriei. M-am simţit foarte, dar foarte mândru de Columbia...
– Dumneavoastră – le-am spus elveţienilor – în realitate sunteţi morţi. Uitaţi-vă bine la aceste imagini pe care le vedeţi; asta este viaţă, adevărata viaţă.
Următorul pe care l-a omorât Alexis a fost un mitocan ce trecea pe stradă; un zdrahon de băiat, mândru, rău aşa cum e neamul ăsta trufaş. Pe strada Junín, fără să vrem, ne-am lovit de el.
– Fiţi atenţi pe unde mergeţi, poponarilor – ne-a spus. Sau sunteţi orbi?
Eu, ca să fiu sincer, nu văd prea bine, dar Alexis perfect, altfel cum ar ţinti aşa de bine? Dar de data asta, pentru variaţie, interpretând pe aceeaşi temă cunoscuta lui sonată, nu i-a tras un glonţ în frunte, nu, ci în gură, în gura împuţită cu care ne-a insultat. Şi astfel, cine ar fi crezut, ultimul cuvânt pe care l-a spus când era viu a fost „orbi” cum puteţi vedea citind din nou spusele lui. Niciodată n-a mai văzut. Şi ochii care nu văd, cu toate că ceilalţi îi văd, nu sunt ochi, aşa cum în mod oportun a spus poetul Machado cel profund.
Când a avut loc incidentul ne îndreptam spre Candelaria şi spre Candelaria am continuat să mergem, fără alte explicaţii, în grabă. Biserica asta este cea mai frumoasă din oraşul Medellin, care are o sută cincizeci; şi eu le-am văzut; o sută cu Alexis, aşteptând uneori ore întregi ca să deschidă. Dar Candelaria nu se închide niciodată. Are la intrare în partea stângă a naosului un Iisus Căzut cu crucea în spate, de un frumos dramatism dureros, luminat veşnic de lumânări, douăzeci, treizeci, patruzeci de flăcărui roşii, efemere, pâlpâind, tremurând, clipind în drum spre veşnicia Domnului. Aici Dumnezeu într-adevăr se simte la fel ca sufletul Medellinului care atâta timp cât eu trăiesc nu moare, şi se revarsă în această frază a mea cu cei o sută şi ceva de guvernatori pe care i-a avut Antioquia, cu chiu cu vai, ca don Pedro Justo Berrío, care mai e încă afară, în parcul său, în statuia sa, bombardat de neastâmpăraţii şi ireverenţioşii porumbei care-i fac vânt şi altele. Sau ca don Recaredo de Villa de care pot să pariez că dumneavoastră n-aţi auzit niciodată. Dar eu îl cunosc. Eu ştiu mai multe despre Medellin decât Balzac despre Paris, şi nu inventez; mor odată cu el.
V-a plăcut ultima „curăţenie” a lui Alexis, acel gură spurcată ce trecea pe stradă? Mie da, eu îl aprob! Trebuie învăţată această adunătură obraznică să fie îngăduitoare, trebuie să eradicăm ura. Cum adică, pentru că te loveşti de cineva pe o stradă plină de oameni trebuie să fii insultat în felul ăsta? Nu cuvântul în sine contează (deoarece curiştii sunt buni în această explozie demografică); ci doza de ură pe care o conţine. Deci o chestiune de semantică, cum ar zice preşedintele nostru Barco, inteligentul, care ne-a guvernat patru ani bolnav de Alzheimer şi care a declarat război traficanţilor de droguri dar în plin război a uitat acest lucru.
– Cu cini ni batim acum? – a întrebat şi şi-a aranjat cutia cu dinţi (adică proteza).
– Cu traficanţii de droguri, domnule preşedinte – i-a răspuns doctorul Montoya, secretarul şi memoria lui...
– Ah... asta a fost tot ce-a spus, cu acea înţelepciune a sa.
Cine nu e în stare să convieţuiască să plece; în Venezuela, dincolo de mormânt, pe Marte, unde o fi. Da, băiatule, de data asta mi se pare foarte bine ce-ai făcut, cu atâţia descreieraţi şi mitocani o să terminăm cu Medellinul. Trebuie să golim Antioquia de antioquienii răi şi s-o repopulăm cu antioquieni buni, chiar dacă ăsta este un contrasens ontologic.
Dar reluând şirul pierdut al discursului, şirul lui Machado şi al meditaţiilor sale transcendentale despre ochi, să revenim la cei ai mortului şi să ne întrebăm: oare de ce nu-i închide? Deschişi, încă strălucind cu o furie rea, continuă să se reflecteze în ei fără a clipi grupul vesel, şleahta de nemernici ce s-a adunat în jurul lui. Cineva, din milă, a vrut să-i închidă odată ca să nu mai vadă atâta veselie, dar i s-au deschis din nou ca la acele păpuşi stricate de demult care spuneau „mama”.
Morţi? Morţi facem aici! În cartierul Aranjuez, leagănul familiei Priscos, cei dintâi care-au format o bandă de ucigaşi plătiţi, şi au început această profesie, pionierii, şi ca atare acum sunt lichidaţi cu toţii, morţi, în parcul acestui cartier zic, stăteam eu cu Alexis (sau dacă preferaţi el cu mine) aşteptând să deschidă biserica San Nicolás de Tolentino ca s-o vedem, când m-am întâlnit din nou cu El Difunto, Mortul. De câteva luni nu-l mai văzusem, şi mi s-a părut foarte refăcut, foarte „restabilit”.
– Ştergeţi-o – ne-a spus – că vin să vă lichideze.
– Pe naiba, dacă eu am vreo bănuială în faza asta a jocului, prietene, e că sunt mai nemuritor decât tine – i-am răspuns. Oricum, îţi mulţumesc pentru avertizare.
El Difunto! Poreclit aşa pentru că l-au ciuruit cu plumbi şi-au băgat în el patru gloanţe într-un salon de biliard şi a murit; dar nu; când prietenii îl privegheau beţi turtă, îmbrăţişând sicriul şi cântându-i „Mormânt sărăcăcios” într-un trio, au dărâmat sicriul, care căzând s-a deschis, şi deschizându-se a ieşit mortul: ieşise Mortul palid, palid, se zice, şi cu o erecţie de zile mari. Asta, în termeni psihanalitici, aş numi-o triumful lui Eros asupra lui Thanatos. Dar ce dracu’, că psihanaliza e mai falimentară decât Marx! Pe El Difunto mi l-au făcut de asemenea cadou, proaspăt ieşit din sicriu, şi nu erau decât rămăşiţele celui ce fusese, ale tânărului zdravăn şi sănătos. Şi acum prăpădit, anemic, fantomatic... Şi ce, cine refuză să se culce cu protejatul Morţii! Întotdeauna e bine să ai avocaţi care să intervină în favoarea ta pe lângă această doamnă atât de capricioasă. Dar pentru Dumnezeu, de ce vorbesc de ăsta? Ah ştiu, pentru că zicea că or să ne omoare în Aranjuez, un cartier de sus dar foarte de jos; sus pe munte, dar după părerea mea foarte jos ca importanţă socială. Acolo, când eu m-am născut, se termina oraşul ăsta delirant. Acum acolo încep suburbiile, care sunt pacea.
Romanul, tradus de Eugenia Alexe Munteanu, va apărea în curând la Curtea Veche Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
