• Leu / EUR4.7415
  • Leu / GBP5.3458
  • Leu / USD4.2846
Ziarul de Duminică

Sfârşitul. Rezistenţa sfidătoare şi înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944–1945 (I)/ de Ian Kershaw

Sfârşitul. Rezistenţa sfidătoare şi înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944–1945 (I)/ de Ian Kershaw

Autor: Ziarul de Duminica

28 feb 2013 497

Considerat "specialistul de necontestat în istoria Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial" (Philip Ziegler, Spectator, Books of the year), Ian Kershaw descrie în această carte ultimele luni de agonie ale celui de-al Treilea Reich, frica şi fanatismul care au împins o naţiune în prăpastie.

"Cum anume s-a prăbuşit Germania nazistă, pe acordurile aproape wagneriene ale bombardamentelor sovietice şi anglo-americane, demne de amurgul unor zei falşi?

Ce putea fi în mintea Führerului în acele ultime zece luni ale războiului (şi ale vieţii sale)? Ce i-a făcut pe germani să asiste contemplativi şi disciplinaţi la propria catastrofă, alături de liderul care-i condusese la dezastru?…

Cartea spune chiar această terifiantă poveste - a sfârşitului visului lui Hitler şi a acelor germani, mulţi, care au crezut în el (ori s-au complăcut cu prezenţa lui nefastă), în ciuda oricărei evidenţe, până la capăt." - Adrian Cioroianu

"O relatare extraordinară… fără îndoială o capodoperă." -Mail on Sunday

"O expunere remarcabilă… absolut cutremurătoare." - Sunday Times, Books of the year

"Nimeni nu a reuşit să redea mai bine dimensiunea umană a sfârşitului Germaniei naziste." - James J. Sheehan, New York Review of Books.

Speranţe spulberate

I

Toate speranţele liderilor germani se bazau acum pe marea ofensivă din vest. În cazul unui succes, se gândeau ei, aceasta ar putea schimba cursului războiul. În cazul unui eşec, în schimb, războiul va fi iremediabil pierdut. Oricum, dacă armata germană ar fi continuat pur şi simplu să rămână în defensivă, nu s-ar fi putut aştepta decât să fie strivită între cele două mari puteri care se apropiau concomitent dinspre vest şi est, care erau net superioare armatei germane, atât din punctul de vedere al resurselor materiale, cât şi al celor umane. Generalul Jodl, responsabil pentru planificarea strategică, sintetiza la începutul lunii noiembrie opinia liderilor germani: "Riscul acestei măreţe acţiuni, care din punct de vedere tehnic pare să fie irealizabilă din cauza resurselor reduse pe care le avem la dispoziţie, rămâne neschimbat. Numai că, în situaţia cu care ne confruntăm noi acum, nu ne putem permite altceva decât să pariem totul pe o singură carte". Cartea pe care urma armata germană să joace totul era o lovitură militară rapidă şi decisivă, menită să-i ia prin surprindere pe Aliaţii occidentali, încât aceştia îşi vor pierde dorinţa de a mai continua lupta, ceea ce ar fi dus la destrămarea acelei alianţe nefireşti care se formase împotriva Germaniei. Modul de gândire al lui Hitler reieşea din adresa acestuia către comandanţii de divizii, trimisă cu patru zile înainte de data plănuită pentru ofensivă. "Soarta războiului se va decide în sfârşit", spunea acesta, "prin recunoaşterea fie de către o tabără, fie de către cealaltă a faptului că războiul nu mai poate fi câştigat. De aceea, misiunea noastră cea mai importantă este de a ne convinge inamicul să admită acest lucru". Chiar şi în cazul în care trupele germane ar fi nevoite să se retragă, "o lovitură dură" i-ar fi arătat duşmanului că nu câştigase încă şi că războiul va continua, "că indiferent ce va face, nu va putea conta niciodată pe o capitulare a germanilor - absolut niciodată". Aflat sub impactul unor contralovituri puternice şi forţat să admită că un succes era imposibil, inamicul va ceda în cele din urmă". Iar duşmanul Germaniei era o coaliţie formată "din cele mai mari extreme care pot fi imaginate pe această lume: statele capitaliste pe de o parte şi cele marxiste pe de alta; pe de o parte, un imperiu aflat în agonie, Marea Britanie, pe de altă parte, o colonie în căutare de moşteniri, SUA". Această alianţă s-ar destrăma imediat, dacă ar primi o lovitură suficient de puternică. "Dacă vom reuşi să le dăm inamicilor noştri câteva lovituri serioase, atunci această alianţă artificială va fi distrusă în orice moment, cu un bubuit de tunet".

Primele deliberări pentru o ofensivă în vest au avut loc în momentul în care frontul german se afla în plină criză - în timpul dezastrului din Normandia, de la jumătatea lunii august. Până la jumătatea lunii septembrie, decizia în favoarea ofensivei, cu numele de cod "Strajă la Rin" (mai târziu schimbat în "Ceaţă de toamnă"), era deja luată. Şi, bineînţeles, era esenţial ca acţiunea să se desfăşoare în cel mai mare secret. Numai câţiva lideri din Înaltul Comandament al Wehrmachtului şi câţiva lideri ai regimului aveau cunoştinţă de ceea ce urma să se întâmple. Însuşi feldmareşalul von Rundstedt, care a fost reinstaurat în funcţia de comandant-şef al Grupului de Armate Vest pe 5 septembrie, afla abia la sfârşitul lunii octombrie care era ţinta acestei misiuni. Planurile lui Jodl pentru atac au suferit mai multe schimbări înainte ca Hitler să le aprobe pe 10 noiembrie. Lansarea atacului, plănuită pentru sfârşitul lunii noiembrie, a fost amânată în mai multe rânduri, din cauza echipamentului insuficient şi a vremii frumoase - atacul depindea de condiţii meteo nefavorabile pentru ca avioanele inamice să fie nevoite să rămână la sol - şi până la urmă fixată pe 16 decembrie. Planul era ca armata germană să atace, la fel ca în 1940, prin pădurea din Ardeni, în spaţiul liber format între trupele britanice şi cele americane, după care să avanseze rapid pentru a prelua oraşul Anvers şi, împreună cu celelalte divizii germane care urmau să atace înspre sud, prin Olanda, să taie liniile de comunicaţie inamice în urma lor, să încercuiască şi să distrugă Grupul de Armate 21 britanic alături de armatele americane 1 şi a 9-a, într-o repunere în scenă a bătăliei de la Dunkerque. Acest atac strategic, conform lui Hitler, va "fi unul decisiv în campania din vest şi posibil chiar în cursul întregului război".

Situaţia, atât pe Frontul de Vest, cât şi pe cel de Est, s-a înrăutăţit din primul moment în care a fost concepută ideea acestei ample ofensive. Incursiunea sovieticilor în Prusia Orientală a fost blocată, numai că între timp zona cea mai ameninţată devenise Ungaria, care reprezenta o sursă crucială de petrol şi alte materii prime pentru Germania. Trupele germane erau angajate acolo într-o luptă mai mult decât epuizantă, încercând să blocheze tentativele Armatei Roşii de a cuceri Budapesta, la un ordin dat de Stalin încă de la sfârşitul lunii octombrie. Între timp, în vest, trupele americane se aflau deja pe teritoriu german, undeva în zona Aachen. După ce au preluat oraşul la sfârşitul lui octombrie, înaintarea lor în următoarele săptămâni printre dealurile împădurite, dincolo de Westwall, până la Hürtgenwald, care se afla undeva între Aachen, Eupen şi Düren la est, a întâmpinat o apărare germană foarte puternică, ce i-a oprit pe americani. Până în momentul lansării ofensivei din Ardeni, americanii n-au reuşit să avanseze decât până la râul Roer, lângă Jülich şi Düren. Mai departe însă, înspre sud, au avut mai mult succes, deşi din nou cu costuri semnificative şi după ce au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Wehrmachtului. În Lorena, Armata a 3-a americană a generalului Patton a reuşit să obţină, într-un final, capitularea oraşului Metz, pe data de 22 noiembrie, deşi obosită de luptă, ploaie, lapoviţă şi noroi, în aceeaşi măsură ca şi tabăra inamică, nu mai era în stare să înainteze până la Saarbrücken. În Alsacia, Armata a 6-a americană a generalului Jacob Devers, care nu întâmpinase rezistenţă din partea apărării germane, reuşise să traverseze Munţii Vosgi, să cucerească Strasbourg pe 23 noiembrie, şi să ajungă până la Rin, undeva în apropiere de Kehl. Chiar şi în aceste circumstanţe, liderii germanii - care atribuiau, în mod tipic, căderea Strasbourgului unei trădări în Alsacia - se simţeau încurajaţi de rezistenţa din toamnă, care reuşise să îi ţină pe Aliaţi departe, în golf.

În ochii lui Hitler şi ai consilierilor săi militari, Keitel şi Jodl, atacurile inamicului din timpul verii au făcut ca ofensiva plănuită în vest să le pară mai necesară. Presiunea militară şi economică asupra Germaniei devenea tot mai greu se suportat. Problemele, simţeau germanii, nu mai puteau fi rezolvate decât printr-un contraatac îndrăzneţ. Pierderile de vieţi omeneşti şi de echipament au fost uriaşe în timpul toamnei, în special în est, dar şi în vest. Dar pierderi foarte mari suferise şi inamicul. În timpul aprigelor lupte din toamnă pentru câştigarea unor teritorii de importanţă minoră, aproape un sfert de milion de oameni din armata americană au murit, au fost răniţi sau au căzut prizonieri. Hitler şi-a convins comandanţii de oportunitatea unui atac împotriva unui inamic care suferise pierderi uriaşe şi era "epuizat" în luptă. Totuşi, lăsând acest aspect la o parte, Frontul de Est - fără a se ţine cont de luptele dure purtate în Ungaria - era considerat a fi relativ stabilizat, deşi nimeni nu se îndoia că sovieticii plănuiau un atac cât de curând. Acesta era încă un motiv de a insista asupra avantajului unei ofensive germane în vest, care trebuia demarată fără întârziere.

Prioritatea imediată devenise, în perspectiva ofensivei, alocarea de resurse umane şi materiale. Trei armate ale Grupului de Armate B urmau să participe la atac. Armata a 6-a Panzere, comandată de general-colonelul Sepp Dietrich, unul dintre cei mai duri şi de încredere veterani militari, şi Armata a 5-a Panzere, aflată sub comanda strălucitului comandant şi specialist în tancuri, generalul Hasso von Manteuffel, aveau să pornească ofensiva în punctele de nord şi centru ale frontului. Armata a 7-a, aflată sub comanda generalului Erich Brandenberger, era însărcinată cu protejarea flancului de sud. Aproximativ 200 000 de oameni din cinci divizii de Panzere şi 13 divizii de grenadieri trebuiau să formeze primul val de atac, susţinut de 600 de tancuri şi 1 600 de arme de foc grele. Cu toate acestea, mulţi dintre soldaţi erau tineri şi neexperimentaţi. Unele divizii erau deja epuizate în urma bătăliilor purtate pentru Saar. Problema lipsei de combustibil rămânea în continuare crucială, în ciuda rezervelor aduse de pe greu-încercatul front de Est. De asemenea, se ştia că Luftwaffe nu era destul de puternică. Toate avioanele pregătite pentru această ofensivă de mare amploare - care reprezentau două treimi din întreaga forţă aeriană de care dispunea armată germană - erau gata de zbor. Speranţa germanilor stătea în vremea rea, care ar fi eliminat avantajul pe care inamicul îl avea în aer. În ciuda acestui inconvenient însă, Wehrmachtul a pornit atacul, pe o rază de 170 km, având o superioritate numerică la sol şi în ceea ce privea numărul de mitraliere avute la dispoziţie. Elementul surpriză va fi esenţial pentru a valorifica această superioritate. Dar nu ar fi de ajuns, dacă ofensiva nu putea fi susţinută până la capăt.

Erau destule motive pentru a hrăni scepticismul celor care nu credeau în şansele de succes ale acestei acţiuni. Atât Rundstedt, cât şi feldmareşalul Model, comandant-şef al Grupului de Armate B, erau de părere că oraşul Anvers, care se afla la o distanţă de 200 km, reprezenta o ţintă mult prea ambiţioasă, având în vedere starea în care se aflau trupele germane. Aceştia pledau pentru respingerea şi distrugerea forţelor aliate de-a lungul fluviului Meuse, între Aachen şi Liège. Dar ceea ce îşi dorea Hitler nu era "o soluţie neînsemnată" sau o victorie "obişnuită". Führerul nu avea de gând să renunţe la operaţia de mare amploare pe care o plănuise, iar Model şi Rundstedt au sfârşit prin a se declara "total de acord" cu planul ambiţios al acestuia, chiar dacă în particular au rămas cu serioase îndoieli. Model credea că ofensiva nu avea "nicio şansă" de reuşită. Dietrich şi Manteufell s-au înclinat şi ei în faţa ordinului, în ciuda dubiilor serioase pe care le aveau. La fel ca majoritatea comandanţilor militari, aceştia au considerat de datoria lor să obiecteze pe marginea planului de operaţii, dar apoi, când aceste obiecţii le-au fost respinse, au trecut la îndeplinirea ordinelor date de liderii politici, indiferent cât de inutil credeau că va fi acest atac. Hitler încă mai avea puterea de a face imposibilul posibil. Manteuffel însuşi a trebuit să recunoască faptul că discursul ţinut de Hitler în faţa comandaţilor de divizii, pe 11 şi 12 decembrie, a avut un impact pozitiv. "Comandanţii", scria acesta mai târziu, "au plecat de la conferinţă cu o imagine a situaţiei generale a inamicului, oferită de singura sursă în măsură să prezinte o perspectivă generală, asigurându-i totodată şi de condiţiile favorabile.

Nimeni din fruntea Înaltului Comandament al Wehrmachtului nu era dispus să-i susţină pe cei care aveau presimţiri rele în legătură cu această ofensivă. Keitel şi Jodl se aflau zilnic în preajma lui Hitler şi deci sub influenţa acestuia. Amândoi au crezut până la capăt în calităţile unice ale Führerului şi au rămas adepţii formulei de autoritate charismatică pe care o reprezenta acesta. Iar dacă cei doi mai aveau totuşi anumite dubii, atunci le ţineau ascunse. Jodl s-a abţinut de la a face chiar şi cel mai mic comentariu critic la adresa lui Hitler, inclusiv în timpul interogatoriului la care l-au supus Aliaţii la capturarea sa în mai 1945.

Pe 15 decembrie, Rundstedt expunea "ordinul zilei" în faţa soldaţilor săi, însoţit şi de un îndemn în ajun de bătălie: "Soldaţi de pe Frontul de Vest", proclama el, "iată că a sosit în sfârşit şi vremea noastră. Armate puternice au pornit deja să-i lovească pe anglo-americani. Nici nu este nevoie să vă spun mai mult. Cu toţii simţim, acum este momentul: totul sau nimic!" Imediat au urmat şi îndemnurile răsunătoare adresate de Model soldaţilor săi: "Suntem hotărâţi să nu îl dezamăgim pe Führer, care şi-a pus toată încrederea în noi, la fel cum nu vom înşela aşteptările întregii ţări. Tot înainte, în spiritul victoriei de la Leuthen" (victorie legendară a lui Frederick cel Mare în Războiul de Şapte Ani, care avusese loc cu aproape două secole înainte). La ora 5.30, în dimineaţa de 16 decembrie, asaltul a început cu un baraj de artilerie de o oră, iar pe la 7, înainte să răsară soarele, într-o dimineaţă îngheţată, cu nori groşi care le ofereau germanilor avantajul de a nu fi reperaţi de avioanele inamice, infanteria germană a pornit prin ceaţa de dimineaţă. Începea ceea ultima mare ofensivă a germanilor. Miza nici că putea fi mai mare. Germania juca într-adevăr totul, după cum spusese Jodl, pe o singură carte.

Fragment din Sfârşitul.Rezistenţa sfidătoare şi înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945, de Ian Kershaw, în pregătire la Editura Corint.Traducere de Cristina Ispas. Prefaţă de Adrian Cioroianu

Principalele valute BNR - miercuri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7415
Diferență: 0,133
Ieri: 4.7354
Azi: 4.2846
Diferență: -0,3095
Ieri: 4.2876
Azi: 5.3458
Diferență: 0,319
Ieri: 5.3426
Azi: 4.3236
Diferență: 0,0231
Ieri: 4.3067