La 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniştri hotărăşte ca domnitorul Carol I al României să poarte titlul de Alteţă Regală. Ce urma, odată acest pas făcut, era limpede: proclamarea lui Carol I ca rege şi a României ca regat. Ceea ce s-a şi întâmplat, la 15/27 martie 1881. Legiuitorul român a crezut că această dublă proclamare din 1881 asigura prezentul. Şi aşa era. Ce făcea însă monarhia română cu viitorul? Pentru că, se întâmpla ca regele Carol să nu aibă copii. Regina Elisabeta, după îngrijiri infinite, dăduse naştere unei fetiţe, Maria, care, din păcate, a murit la patru ani şi oricum, fată fiind, n-ar fi avut drept la tron. Alţi copii nu mai adusese Dumnezeu în curtea regală română. Cu toate strădaniile depuse şi tratamentele medicale urmate. Şi atunci ce avea să se întâmple cu abia proclamatul regat român? Ce avea să se întâmple cu stabilitatea şi continuitatea dinastiei de Hohenzollern în România?
Oamenii politici români au trecut la aplicarea art. 83 din Constituţia română: „în lipsa de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale, Carol I de Hohenzollern- Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. În vara lui 1880, Carol, în Germania fiind, împreună cu tatăl său, vizitează pe Bismarck şi pe împăratul Wilhelm I, care era şi şeful Casei Regale. Satisfăcut de rezolvarea răscumpărării căilor ferate, atât de favorabilă Germaniei (statul român plăteşte un preţ de circa trei ori mai mare pentru construirea celei mai întinse reţele de căi ferate din România de către firmele germane – afacerea Strousberg), Bismarck îşi dă asentimentul şi obţine şi acceptul Vienei. În acelaşi an, 1880, la 21 noiembrie, principele Carol-Anton, tatăl lui Carol al României, îi comunică lui Wilhelm I prevederile Constituţiei României privind succesiunea la tron. Doi membri ai Casei de Hohenzollern intrau în cadrul acestor prevederi: principele Leopold de Hohenzollern, fratele cel mai mare al lui Carol şi nepotul lui cel mai în vârstă, Karl. Consultaţi, atât unul cât şi celălalt, au notificat că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului României.
Succesiunea îi revine pe cale de consecinţă nepotului mai mic al lui Carol. Adică lui Ferdinand, născut la 12/24 august 1865 şi botezat Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, principe de Hohenzollern, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Mama sa, principesa Antonia, numită obişnuit Antoinette, a avut o influenţă determinantă asupra prinţului Ferdinand. L-a ferit de multe din ademenitoarele contacte cu lumea exterioară, cum ne spune Eugen Wolbe, în frumoasa lui carte dedicată lui Ferdinand. Mama lui era şi pictoriţă, nu doar ca preocupare în timpul liber, ci cu un dezvoltat simţ artistic. N-a reuşit să-i dea şi fiului acelaşi gust şi aceeaşi bucurie a picturii, dar înţelegerea acesteia i-a dat-o. N-a contribuit puţin la aceasta colecţia de tablouri de valoare din castelul de la Sigmaringen. Educaţia destul de aspră pe care a primit-o Ferdinand tot mamei i se datorează. „Porunca, de pildă, de a vorbi numai atunci când era întrebat i-a imprimat lui Ferdinand, care în fond era un om amabil, sfiala de care a suferit aproape întreaga sa viaţă. Era rugat să vorbească tare şi clar şi trebuia – când se lăsa antrenat – să repete o dată, chiar de două ori fraza spusă cam prea încet.” Aşa s-ar explica, crede Eugen Wolbe, obiceiul lui Ferdinand de a relua în convorbiri fraza iniţială a partenerului său. Adică nu se datora faptului că ar fi trăit printre „oameni tari de urechi”, după cum o spunea Ferdinand mai târziu, pe când era rege. De la tatăl său a învăţat să fie cavaler. Nu va fi, precum acesta, „un militar sever, exersat în şa”, dar va avea un interes destul de manifest pentru cariera ostăşească. Ca tânăr principe va urmări cu mare interes războiul cu turcii din 1877-1878. Învaţă de mic să iubească plantele. Alături de Wilhelm, fratele său mai mare şi de Karl, fratele mai mic, se va bucura de o tinereţe fericită la castelul părintesc de la Sigmaringen, în preajma eleşteului de la Krauchenwies, cu lebedele lui şi plantele rare sau în excursiile prin Alpii elveţieni din vacanţe. Dragostea pentru natură tot mama sa i-a dat-o. „Noi facem şi plimbări frumoase pe valea Dunării şi la Inzigkofen, unde se găsesc flori foarte frumoase”, îi scria el tatălui său la 30 iunie 1874. Avea pe atunci nouă ani neîmpliniţi. De la familia sa învaţă Ferdinand să trăiască în iubirea de Dumnezeu. Duminica şi în zilele de sărbătoare se ducea totdeauna să asculte liturghia. Şi ca rege, la Sinaia, el punea pe capelanul Curţii să i-o celebreze. Ferdinand va avea şi o guvernantă franţuzoaică, o alsaciană, care îl învăţa rugăciuni nu totdeauna dorite în familii germane, cum era aceea care îl ruga pe Dumnezeu să-i facă pe francezi să învingă pe germani şi Alsacia şi Lorena să redevină franceze (!).
Tânărul Ferdinand are un preceptor, pe dr. Grobbels, care-l introduce în disciplinele elementare şi în limba latină. Tatăl său îl iniţiază în istorie, geografie şi ştiinţele naturii. Se arată de la bun început foarte studios. Citea cu pasiune ore întregi. Are şi o mare predilecţie: viaţa şi înfăptuirile eroilor, mai cu seamă a eroilor antichităţii clasice. Exemplul lui Frederic cel Mare sau Napoleon îl interesează mai puţin. Nu se vedea un om de acţiune. Un visător da. Mai cu seamă din perioada cât familia lui se găseşte la castelul de la Benrath, de lângă Dusseldorf, reies pregnant deosebiri în felul de a fi al copiilor prinţului moştenitor Leopold. Nando, numele de alint al lui Ferdinand, se deosebeşte de fraţii săi. Nu e înclinat spre glumă, spre discuţii în contradictoriu, nu vrea să-şi impună un punct de vedere personal de teamă să nu jignească partenerul de discuţie. Nu simte nevoia să-i facă pe alţii să fie de acord cu punctul său de vedere. Tatăl lui şi-a exprimat speranţa că integrarea lui Ferdinand într-un cerc mai larg de camarazi va fi benefică. Şi-l înscrie în 1880, împreună cu fraţii săi, pe el în clasa a şasea, la gimnaziul Hohenzollern din Dusseldorf.
Tatăl său insistă pe lângă profesorii şcolii să nu creeze fiilor săi o situaţie privilegiată. De aceea toţi colegii li se adresau nu cu „alteţă”, ci cu „prinţ Ferdinand” sau „prinţ Wilhelm”. El le spune colegilor de şcoală „tu” (e adevărat că nu se mergea cu familiaritatea până la tutuirea lor de către ei). Ferdinand însuşi nu acceptă favoritisme. Se supără straşnic atunci când unul dintre camarazi îl ajută să câştige la tir. Tinerii frecventau familii nobile. Mergeau la Koblenz, la împărăteasa Augusta, la Bruxelles, la familia regală, cu care se înrudeau. Ferdinand mergea adesea la muzeul de arte grafice Plantin-Moretus din Anvers. Eugen Wolbe îl citează pe Oswald Flamm, colegul lui Ferdinand, care îl vedea pe acesta „mereu prietenos, deschis şi modest, un suflet delicat, poate prea sensibil”. Era totdeauna şi prea obedient, respectând ordinele primite de la profesori sau de la cei doi instructori, unul militar şi altul civil. Cel mai bine se simţea cu studiul limbii germane (îi plăceau îndeosebi clasicii). Îi plăcea latina (greacă nu va studia, inspectoratul şcolar îngăduindu-i să înlocuiască greaca cu româna). La germană şi latină dă şi examenul scris la absolvire. La celelalte materii – religie, franceză, istorie, geografie, matematică –, dă examen oral, la 24 martie 1885. Obţine calificativul „bine” la toate. Şi părăseşte Dusseldorf. „Abia acum, când trebuie să mă despart de el, observ cât de drag mi-a devenit Dusseldorf, acest oraş atât de frumos”, scria el tatălui său la 30 martie 1885.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
