La terminarea liceului e numit sublocotenent în primul regiment de gardă pedestru, acolo unde prestau primul lor serviciu toţi principii din dinastiile princiare germane şi unde fratele său mai mare, Wilhelm, era deja de trei ani. Din mai 1885 începe să studieze şi la şcoala de război din Kassel. Nu participă la lecţii împreună cu ceilalţi elevi, este iniţiat separat de ei, de căpitanul von Zweiffel, la tactică şi de către căpitanii Kempe şi Hock la ştiinţa armelor şi fortificaţii. Îl atrag prelegerile despre arta fortificaţiilor. Învaţă multe de la militari prestigioşi cum erau baronul von Lyncher sau von Unruh. Acesta din urmă scrie despre el: „amabilul fiu princiar mi-a uşurat sarcina. Din punct de vedere militar era extraordinar de bine înzestrat, bun la marşuri, bun la trageri, avea o bună voce de comandă şi participa cu foarte multă însufleţire la activitatea noastră. Se familiarizase foarte repede cu activitatea şi cu camarazii”. Alţi colegi îl văd „sufletist, prietenos, un bun băiat şi camarad, punctual în prestarea serviciului său, extraordinar de drăguţ, în niciun fel o persoană care să strice buna dispoziţie a celorlalţi, prezent la toate ale noastre, ale celor de-un leat cu el”. Chiar un foarte bun militar, cum îl arată astfel de portretizări, probabil că n-a fost (a schimbat câteva companii, până a dat de un comandant mai îngăduitor, cum a fost baronul von Hornstein- Biethingen). Împreună cu plutonul lui, Ferdinand nu se remarcă, nu iese în evidenţă prin ceva anume, poate doar prin aceea că „avea o pricepere deosebită în a se purta cu tinerii şi era foarte iubit de cei din companie”. E un pasionat al sportului, dar nu pentru obţinerea unor performanţe altfel decât medii. E un bun călăreţ. Îi place vânătoarea (e şi membru al Asociaţiei cinegetice a ofiţerilor). Participă la cursuri la Institutul naţional regal. Ia lecţii de scrimă. Cel mai mult i-a plăcut trasul cu puşca în vulturi, concurs organizat în împrejurimile bogat împădurite ale Postdamului (era vorba de doborârea piesă cu piesă a unui vultur fixat pe o stinghie, demontabil, din lemn). Ferdinand execută nu cu extraordinară plăcere, dar nici cu un interes vizibil obişnuita viaţă de toate zilele a ofiţerilor. Participă şi la petrecerile dansante din casa regimentului sau din „cazinoul civil”, unde veneau şi funcţionari superiori cu doamnele lor. Participă şi la ceremonii private organizate de familiile aritocrate. În orele sale libere cel mai mult zăboveşte în casa văduvei contese Finck von Finckenstein.
La Universitatea din Tubingen, în primul an, 1887-1888, prinţul Ferdinand se înscrie la cursurile Economie naţională, Istoria comunismului şi a socialismului, statistică socială, sistemul de învăţământ al statelor moderne. În anul următor se înscrie la un curs de politică financiară (interesat mai mult de impozite) şi la altele privind mişcarea muncitorească, ştiinţa admnistraţiei, ştiinţa organizării statului. Nu se ştie câte din aceste cursuri a frecventat efectiv. Probabil puţine. După participarea la înmormântarea lui Wilhelm I şi apoi a lui Frederich al III lea, în martie şi iunie 1888, şi după vacanţa de vară, Ferdinand îşi va continua studiile universitare. Nu la Tubingen, ci la Universitatea din Leipzig. Unchiului său Carol îi scria că era foarte mulţumit de cursurile de la Leipzig, iar regele îi răspundea cu speranţa că ceea ce învăţa acolo în teorie va pune în practică în România. În paralel, face progrese evidente cu studiul limbii române, pe care începe s-o stăpânească cu adevărat. Ore în şir discută în româneşte cu profesorul Păun. De România îl ţine legat corespondenţa cu unchiul său, pe care a tradus-o S. Cristescu. La Leipzig e împreună şi cu prietenul său locotenentul baron von Hammerstein. Prietenia lor e plină de căldură şi expansiune sentimentală. În pivniţa lui Auerbach gândurile celor doi prieteni se adună mereu şi mereu, încercând să limpezească un viitor care nu se lăsa dezvăluit. Pentru Ferdinand părăsirea Germaniei şi stabilirea în România era ca un sfârşit şi un început, care nu-şi puteau da mâna. „Multe lucruri frumoase vă aşteaptă, prinţe Ferdinand, îi spun pritenii săi în ultima seară de dinaintea plecării spre România. Vi se impun obligaţii noi, grele, dar şi multe onoruri vi se arată la orizont. Da, spune prinţul, dar eu trebuie să-mi părăsesc patria, fraţi şi surori şi prieteni. Pentru ultima dată mă aflu ca prinţ german şi camarad în faţa voastră. De acum încolo sunt român; voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă noua mea patrie îmi cere cele mai grele lucruri de făcut”.
Înainte de plecarea spre România face o vizită la Berlin şi îi vede pe Wilhelm şi pe Bismarck. Tatălui său îi scria la 3 mai 1889: „La Berlin, România este văzută în culori teribil de negre, există temeri că în cazul unui război se va ajunge chiar la o alianţă cu Rusia şi se consideră că unchiul se îngrijeşte prea puţin de armată”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
