Tot în primăvara lui 1889, în strânsă legătură şi cu un articol din „Novoie vremea”, privind chestiunea dinastică în România, tânărul Ferdinand vine în ţară, la 19 aprilie. E întâmpinat la Vârciorova de generalul Anghelescu şi de maiorul Perticari. Adresează cuvinte de prietenească colegialitate regimentului 17 dorobanţi. La Bucureşti e aşteptat de regele Carol, regina Elisabeta, de primul ministru Lascăr Catargiu, de mitropolitul primat Iosif, de generalul Florescu, de M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, Th. Rosetti, P.P.Carp, D.A Sturdza, P.S. Aurelian, C. Nacu, M. Pherekide, Al. Marghiloman, de studenţii Universităţii bucureştene. „Sosirea lui Nando s-a transformat într-una din cele mai măreţe manifestări, care poate fi comparată cu festivităţile încoronării. Nici o notă discordantă nu a tulburat acest eveniment atât de important pentru viitor. Până şi Hitrovo (ministru rus la Bucureşti n.n.) a trebuit să apară la gară îmbrăcat în uniformă de gală şi din toate părţile am primit dovezi de dragoste şi ataşament, care i-au fost aduse cu toată căldura şi lui Nando. A făcut aici tuturor cea mai bună impresie, iar reticenţa lui a plăcut şi a fost considerată timiditate. A avut deja ocazia să ţină scurte cuvântări în româneşte, limbă în care se exprimă frumos, aşa că toată lumea a fost uimită să vadă că el deja îi vorbeşte graiul şi va continua să se pregătească în acest sens cu Păun”. Iată cum îl vede Robert Scheffer, secretarul particular al reginei Elisabeta între 1886-1891: „Era înalt, zvelt, fără barbă, cu o faţă agreabilă pe care sângele neamuliui Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobila cu o distincţie exotică. Părul blond, ochii albaştri, puţin cam stângaci în comportare, cu vorba înceată: părea timid şi dezorientat.”
Devine membru al Senatului României. Hotărârea Înaltului for, semnată de gen. I. Em. Florescu, e transmisă Camerei Deputaţilor şi apoi trimisă, sub formă de notificare, curţilor regale şi imperiale europene. Ferdinand primeşte titlul de Alteţă Regală, principe al României şi de moştenitor prezumtiv al Coroanei. Se rezolva astfel definitiv problema titlului lui Ferdinand, în sensul notei lui Bulow, ministrul Germaniei la Bucureşti. Ferdinand primeşte o scrisoare din partea Senatului la care răspunde în limba română, cu un text întocmit de regele Carol, în care fiecare cuvânt e cântărit şi judecat. Carol intercalează şi un pasaj referitor la Elisabeta, deoarece „intrigi răuvoitoare au răspândit zvonul că ea ar fi ostilă reglementării succesiunii la tron”. Sigur că regina Elisabeta numai fericită nu era văzând cum se ocupa tronul pe care ea îl visase pentru fiul ei. Situaţia nu avea însă altă ieşire. Şi, în faţa evidenţei, ea salută rezolvarea chestiunii dinastice în acest fel. Regina, cu speranţa unei minuni, tot aşteptase aducerea pe lume a unui principe moştenitor de către ea şi nu de altcineva. N-a fost să fie. Chiar avea importanţă faptul că Ferdinand era un neamţ blond, cu doi ochi blânzi, albaştrii, că avea o faţă drăguţă de locotenent, o mustăcioară blondă, răsucită pe buza superioară, cum crede Eugen Wolbe? Adică această aparenţă crea de la început sentimentul alterităţii şi deci era importantă?. Chiar dacă admitem că acum un secol aparenţele erau mai importante decât vor fi ulterior tot nu le putem privi decât ca elemente de curiozitate. Adică nu acestea au jucat un rol esenîn receptarea sau nu a tânărului prinţ. Regele Carol îl familiarizează pe nepot cu serviciul administrativ parcurgând împreună tot felul de documente. Totodată îl detaşează pe la diferite ministere şi instituţii pentru a le observa felul în care funcţionau. Dar regele nu-l lasă niciodată pe nepot să decidă el singur asupra vreunei probleme de guvernare. Mamei sale, Carol îi scria la 18/ 30 septembrie 1893 că afacerile stăteau grămadă şi „din păcate trebuie să-ţi spun că n-am în Nando cine ştie ce sprijin”. Dar nu-i dădea prilejul s-o facă. La 7 mai 1890 Goluchowski îi scria ministrului de Externe austro-ungar, Kalnoky, că, prin venirea lui Ferdinand s-a făcut un pas important în stabilizarea României în contextul dat. S-a luat din mâna Rusiei un element foarte des folosit de propaganda ei: nerezolvarea chestiunii dinastice. Faptul acesta ar fi trebuit exploatat de diplomaţia Puterilor Centrale. Or, constată Goluchowski, aceasta nu s-a întâmplat. Poate şi pentru că venirea lui Ferdinand n-a produs nicio schimbare în funcţionarea mecanismului puterii în România. Foarte mulţi erau convinşi că i se va încredinţa tânărului prinţ o funcţie de conducere în armată, că va avea o curte princiară proprie şi în acest fel integrarea lui în treburile ţării ar fi fost mult mai rapidă. „Străin şi necunoscut, aşa cum era el când a venit, acesta era singurul mijloc de a-l instrui ăn modul cel mai eficient şi mai rapid pentru menirea sa viitoare şi a-l familiariza cu oamenii şi cu msituaţiile, lucruri pe care nu le- a putut deprinde prin educaţia sa din străinătate”. Şi Goluchowski continua pe acelaşi ton. Remarca faptul că din punct de vedere militar, Ferdinand continua să îndeplinească atribuţiile unui locotenent pe care le primise la venirea sa în ţară.Explicaţia dată de Curtea regală era că nu existau încă norme legislative de înaintare în grad în cazuri speciale, cum era acesta. În acelaşi timp a avea o curte proprie era un drept care se tot amâna. În schimb, prinţul era tratat rău, era mereu supraveghiat, fără prea multe legături cu exteriorul. Avea şi n-avea dreptate diplomatul austriac.
Avea pentru că, într-adevăr, părea ţinut în frâu prea strâns. Nu avea pentru că principele se bucura de toate libertăţile, tutela sub care era ţinut de unchiul lui fiind de bună voie acceptată. Din fire însă el era prea timid. Piedică reală în libera manifestare a unui personaj public. Până la urmă interesul cu care urmăreau diplomaţii Centralilor o chestiune în fond de familie nu avea legătură cu ce fel de educaţie se dădea tânărului Ferdinand. Avea legătură cu aşteptata lui căsătorie. Viitoarea mireasă nu trebuia să fie o rusoaică. Pentru că ar fi tulburat raporturile României cu Viena şi Berlin. Numele care circula prin mediile diplomatice de la Bucureşti era acela al marii ducese Xenia, fiica ţarului. „Nu mă îndoiesc nicio clipă că o rusoaică ortodoxă ar fi foarte bine primită în anumite cercuri de aici, dar nu ar fi deloc recomadabil pentru noi să rămânem nepăsători în faţa unei asemenea perspective şi de aceea consider de datoria mea să-i atrag atenţia Ex. V. În mod special asupra acestei probleme, în speranţa că, la următoarea venire a regelui Carol la Viena, se va ivi posiblitatea să i se explice M.S. necesitatea căsătoriei moştenitorului tronului cât mai curând şi să reacţionăm a priori ideii care s-ar putea manifesta în favoarea alegerii unei prinţese din Casa imperială rusă”.
Între timp Carol priveghia asupra nepotului său cum credea el că e mai bine. La 1 octombrie 1890 îi scria fratelui său, Leopold: „Nando... se simte foarte bine, şi-a reluat serviciul la Batalionul de Vânători de cum s-a întors; şi acesta îşi va mobiliza resursele ca Nando să aibă totuşi o distracţie plăcută. Am pus să i se organizeze pentru sâmbătă o vânătoare de urşi, la care aş lua şi eu parte dacă mi-ar permite nesfârşitele afaceri ale statului” (rămâne din nou întrebarea de ce nu era folosit şi Ferdinand în rezolvarea acestor afaceri ale statului?). Cu grijă începe totuşi să lărgească aria de interes a nepotului său. La 27 martie 1891 îi scria fratelui său: „încet, încet îl pregătesc pe Nando pentru greaua sa misiune pentru care are nevoie în priml rând de cunoaşterea oamenilor. Nando vizitează acum diferitele ministere pentru a se familiariza cu mersul afacerilor statului. Sub Catargiu poate învăţa administraţie, căci la asta se pricepe de minune”. Tatălui său Ferdinand îi scrie că viaţa în România „ziua mea este destul de supusă solicitărilor. Acum merg dimineaţa de mai multe ori pe săptămână la cazarma Cuza, unde se află regimentul 3 şi fac serviciu; deocamdată instruesc un pluton, ca să mă obişnuiesc cu comenzile în limba română şi în curând voi participa la instruirea companiei. Regulamentul este asemănător celui prusac, astfel încât îmi este destul de uşor să mă conformez literei şi spiritului lui. Oamenii sunt în general destul de fercheşi şi ascultători şi se citeşte pe feţele lor bucuria de a mă avea comandant”. După amiaza, atunci când era la Sinaia, făcea o plimbare de două ore, un mic tur al Carpaţilor, cum zicea el. Se înfiinţează un club carpatin. Ferdinand conduce prezidiul de onoare. Printre membrii sunt alpinişti pasionaţi, cei mai buni pe care îi aveam atunci. La ora 7 seara era cina. Apoi Carol juca biliard cu nepotul sau cu oaspeţii prezenţi. Viaţă cam monotonă. La Crăciun, în 1889, el scria părinţilor: „Crăciunul îl celebrez pentru prima dată aici, în noua mea patrie, şi chiar dacă nu sunt înconjurat de mai puţină iubire datorită unchiului şi mătuşii, sunt totuşi departe de voi, dragi părinţi şi departe de vechea mea patrie. „În ce mă priveşte, îi scria el tatălui, ... aş vrea să-mi întemeiez un cămin al meu, pentru că de obicei la Bucureşti – cu toată iubirea pe care mi-o arată unchiul şi mătuşa – sunt totuşi destul de singur, cel puţin deocamdată. Ar fi foarte drăguţ din partea ta dacă ai vorbi cu unchiul”.
Episodul Văcărescu trecut, nevoia de a-l însura pe tânărul principe a devenit de-a dreptul stringentă. Toată familia sa o dorea. El însuşi, mai mult decât toţi laolaltă. O prinţesă britanică era în gândul celor mai mulţi. La 5/ 17 noiembrie 1890 Ferdinand se duce la Berlin. Merge la nunta Victoriei, sora împăratului german Wilhelm al II lea, cu prinţul von Schaumburg Lippe. „Întâmplător”, Maria de Edinburgh are grijă să-l informeze pe regele Carol I că la această nuntă vor fi prezente şi cele două fete mai mari ale sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
