Ziarul de Duminică

Şi a fost să fie Ferdinand! (XI)/ de Ion Bulei

 Şi a fost să fie Ferdinand! (XI)/ de Ion Bulei

galerie foto

Autor: Ion Bulei

29.09.2016, 23:51 183

Expresii precum: „aş vrea să-mi smulg inima pentru a ţi-o trimite”, „gândurile şi sufletul meu sunt mereu la tine. Fii binecuvântată” trădează deopotrivă sentimentele lui Ferdinand şi hotărârea tânărului prinţ de a rămâne alături de iubita lui. Oare era de aşteptat o altă dramă a la Meirling? Pentru că exaltarea Elenei era şi mai mare: „Voi plânge în fiecare dimineaţă, o simt, în faţa zilei lungi care trebuie să treacă fără tine, lungile ore care trebuie să treacă fără tine, lungile ore în care eu nu pot să mă dezobişnuiesc de a te aştepta, soarele meu, unicul meu, unicul meu amor... tu singur, tu eşti gândul pe care se odihneşte sufletul meu, tu eşti viaţa mea... Mă gândesc la tine, duc o viaţă de rugăciuni, de visuri şi de încredere, mă  ridic, cred în tine, te ador, te binecuvâtez... tu eşti viaţa mea, tu eşti lumina mea, simt că tu nu mă vei uita”. Îi evocă „guriţa ta mică şi atât de dulce”.

Într-o altă scrisoare, tot nedatată, dar cu siguranţă din acest timp, îl atenţionază pe Ferdinand de faptul că asupra lui se va exercita o mare presiune pentru ca el să dea o renunţare scrisă la dragostea lor. „Of, vei avea curajul să te opui? Gândeşte-te că o slăbiciune din partea ta mă va ucide. Nando, Nando, ascultă strigătul inimii mele dezolate”. Îi scrie că s-au dus mulţi la rege şi i-au spus că n-o iubeşte sau că va înceta s-o iubească. „Gândeşte-te la situaţia în care o pui pe regină dacă tu confirmi acest lucru cedând că doar ea singură a vrut această căsătorie. În ochii întregii Europe vei trece un om inconsecvent”.În ceea ce o priveşte: „voi fi vitează atâta timp cât mă vei susţine”. Împotriva ei era înverşunat regele. „Cine ar fi crezut, se întreabă ea, că regele se va întoarce atât de puternic contra noastră?” E. Văcărescu confirmă ceea ce atunci se ştia, dar mai pe urmă s-a uitat, că regele iniţial nu fusese împotriva legăturii dintre Ferdinand şi Văcărescu. Şi doar după ce a văzut reacţia unanimă şi hotărât   exprimată a oamenilor politici români a schimbat şi el atitudinea. Acum i se cerea, în primul rând de rege, să plece din ţară. Dar nu toţi îi cereau plecarea imediată. E. Văcărescu vorbise cu N. Blaremberg şi acesta se pregătise să facă o interpelare în parlament. „Regele ştie acest lucru şi este foarte neliniştit”. Are senzaţia că „ţara începe să se mişte în favoarea noastră... mai mult de jumătate din toată lumea este sigură că tu n-ai să mă abandonezi pentru că eşti neamţ, deci cinstit”. Este apoi atitudinea reginei, indignată de „ticăloşiile” celor care vedeau în dragostea Elenei Văcărescu doar o intrigă pentru a ajunge la tron.

„Trebuie să iubeşti, să suferi mult, Tagi al meu adorat, Mocuţă, Mocuţă, salvare a sufletului meu. Te iubesc, te iubesc şi asta mă întăreşte clipă de clipă să simt acest lucru...

Pe acest fundal de iubire reciprocă, declarată de ambele părţi, opt zile după ce Ferdinand ajunge la Sigmaringen, la 30 iunie 12 iulie 1891, el îi trimite o scrisoare lui Carol I. „...În răstimpul celor opt zile de când sunt aici, am răsucit în capul meu chestiunea pe toate părţile şi în cele din urmă am ajuns la concluzia că raţiunea este cea care trebuie să-i poruncească inimii, şi că acolo unde este vorba de liniştea ţării mele trebuie să renunţi la orice considerent sau preferinţă de natură personală, dacă vrei să te dedici cu totul misiunii pe care ţi-ai ales-o: să pui lucrurile pământeşti mai presus de cele spirituale este o nedreptate şi un păcat, aşa că sunt ferm hotărât să aduc ţării care mi-a oferit încrederea ei cel mai greu sacrificiu personal şi sunt ferm convins că în aceste condiţii agitaţia se va potoli; în această chestiune sunt gata să fac tot ce îmi va cere ţara, chiar şi să mă căsătoresc cu altcineva. Oricât de mare va fi lupta pentru a înăbuşi glasul inimii, la fel de mare trebuie să fie după aceea şi mulţumirea pe care o voi simţi, iar ţara trebuie să vadă din hotărârea luată de mine cât de mult o iubesc şi dacă Helene Vacarescu mă iubeşte cu adevărat, atunci şi ea trebuie să înţeleagă şi să respecte contextul care m-a determinat să fac acest pas”. E de închipuit ce efect a avut această scrisoare asupra Elenei Văcărescu, dar şi asupra reginei Elisabeta! Cu atât mai mult cu cât Ferdinand le scrie la amândouă şi încearcă să le convingă de imposibilitatea de a face altfel, „în pofida anumitor declaraţii pe care le-am făcut în mod nechibzuit, în primul moment de entuziasm  al iubirii mele juvenile”. Ferdinand merge şi mai departe şi cere iertare regelui Carol pentru că i-a făcut ceasuri amare şi promite repararea lucrurilor.

La 16 28 mai 1892 Ferdinand îi scria lui Carol I de la Sigmaringen că a cunoscut-o pe Missy mai îndeaproape şi „îmi place tot mai mult pe zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare” A vorbit mult cu mama ei, lângă Munchen. Ea i-a declarat că nici iubirea ei nu este mai prejos. Ferdinand n-o găseşte deloc prea adolescentă, prea copilăroasă. Pleacă cu ea la Postdam. De aici îi scrie regelui că s-a hotărât să vorbească despre Missy ca despre mica şi iubita lui logodnică. „Trebuie să mă socotesc cel mai fericit om de pe pământ. Zilele petrecute la Munchen au apropiat inimile noastre şi ieri, la dineul de după paradă, mătuşa m-a întrebat dacă vreau să vin până la ea, unde... am stat ceva vreme... Am stat ceva vreme singuri şi fără multe cuvinte, ce pot să-ţi mai spun ne-am pomenit unul în braţele celuilalt. Abia pot să realizez ce s-a întâmplat, aşa de repede a mers totul şi s-a decis norocul meu”. Era 21 mai 2 iunie 1892. Ferdinand simte nevoia să reţină această dată. „Mica mea Missy pentru mine ea este, fireşte, fiinţa cea mai desăvârşită, ea este aproape un copil şi totuşi atât de raţională pentru vîrsta ei şi o nepoată mai drăguţă nu ai fi putut să-ţi doreşti”. La supeul de pe pfaueninsel (Insula păunilor) Wilhelm al II lea, foarte binevoitor cu cei doi tineri,a ridicat paharul în sănătatea lor ca proaspăt logodiţi. „ O bucurie care sporeşte şi mai mult fericirea mea  este gândul, că după îndelungi strădanii şi speranţe s-a împlinit dorinţa de suflet a iubiţilor noştri români şi eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, aşa cum, a cucerit-o şi pe a mea. O fiică atît de îndelung şi aprig dorită nu poate aduce ţării decît noroc”. Se duce cu Missy şi mama ei la Coburg, de aici la Sigmaringen. Iscăleşte „mereu al tău nepot ascultător şi devotat şi peste măsură de fericit”.

 

Şi iubirea atât de puternic invocată de la stejarul din Sinaia? „Nando al meu eu visez în continuu la tine, îi scria Elena Văcărescu la 28 iunie/ 10 iulie 1891, drag suflet al sufletului meu care îmi dai atâta bucurie încât imansa mea nenorocire îmi devine aproape suportabilă. Dragule, dragule cum mi-e dor de tine, toate celelalte sentimente dispar în faţa acestuia. Te revăd, îmi pun capul ostenit pe inima ta şi ridicând privirea văd ochii tăi, ochii tăi iubiţi care îmi dau lumină şi dragoste. Sunt atât de epuizată acum, nu mai ştiu cu să mă hrănească. Vreme de nouă zile n-am pus gura pe nimic şi simplul fapt de a înghiţi îmi provoacă o durere atroce”. La 18 39 iulie îi scrie că regele i-a cerut sî plece. „Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu ştie, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ţi-am sucit minţile şi că tu ţi-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i aşa?... Mi-au luat totul, reputaţia, dragostea mea mai puternică decât viaţa, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud şi de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit şi l-am slujit cu credinţă”. Ei nu i se spune decât „demoazela aceea”. „Regina şi cu mine suntem vinovate de toate”. Împotriva ei şi a celor care o susţin crede că e pornită o companie de insulte. Miniştrii vor s-o înlăture cât mai repede pentru că le e teamă că se va crea în ţară un partid care o va apăra pe Elena Văcărescu. Ea e considerată un instrument al intrigilor ruseşti pentru a distruge ţara. „Nando!, vor să ne înece acum pentru că nava de salvare se vede deja. Tergiversează, îl sfătuieşte ea, nu te pronunţa, desfăşoară formidabila ta forţă de inerţie. Nu vorbi nici măcar că vrei să renunţă la tron. Nu trebuie să intre în dicuţie aşa ceva”. Ea e conştientă că trebuie să plece, totuşi. Fără să ştie dacă se va mai întoarce, dacă i se va permite să rămână lângă regină, „care nu renunţă la ideea de a se despărţi de mine nici măcar pentru câteva zile. Ce dramă au mai făcut acolo din delicioasa noastră idilă!” Elena Văcărescu  încerca să prelungească momentul definitivei despărţiri. Care, după plecarea lui Ferdinand la părinţii lui, era evidentă. Elena Văcărescu privea în fiecare zi inelul dăruit de Ferdinand ca inel de logodnă. „Îţi trimit sufletul meu, îngerul meu mult iubit, este mereu lângă tine.  Dragostea noastră a înflorit ca o floare în care au fost sădite seminţe magice”.  Elena Văcărescu nu crede că Ferdinand a fost cel care a scris epistolele prin care el se dezicea de ea. „Nu, nu mâna ta mândră a fost aceea care a semnat aceste acte dezonorante şi odioase, nu mâna ta ale cărei dragi contururi le-am sărutat de atâtea ori cu dragoste şi încredere. Nu, când mă gândesc că regele a avut oribila, îngrozitoarea idee de a face să sufere o tânără fată care nu este cu nimic vinovată, atrocea şi eternă umilinţă a acelei scrisori în care tu renunţi la mine sau ai declarat că ai fost indus în eroare de mine”. Elena Văcărescu ştie că Gh. Grigore Cantacuzino ar da şase sute de mii de franci rentă fiicei sale, dacă Ferdinand ar lua-o de soţie. Deci nu este vorba că (românii) se opun ideii ca o româncă să fie soţia ta, ci se opun ideii ca eu să fiu aceea, împotriva mea se îndreaptă totul”. Nu există nicio mărturie în acest sens. Şi e greu de crezut că Nababul ar fi avut o astfel de iniţiativă, tocmai el care era un păstrător al valorilor aristocratice româneşti.

Mai curând, crede Elena, „vor să te omoare din punct de vedere moral, pentru a te face demn să trăieşti în turpitudinea lor.”

 

Ferdinand a renunţat cam repede la ideea căsătoriei cu Elena. „Atât de indecent de repede a renunţat!”, se întreba regina Elisabeta? Să fi fost raţiunea, sentimentul datoriei, dorinţa de a nu dezamăgi, conştiinţa că doar sacrificiul sentimentelor personale poate satisface interesul ţării? Probabil toate acestea.  Fratelui mai mic, Carl, îi scria că totul îi părea acum, după ce relaţia lor a încetat, „ca un vis lung din care abia acum m-am trezit, mai bogat în experienţe şi nu ştiu de ce mă simt dintr-o dată mai bătrân, dar, plin de putere, voi remedia toate neajunsurile acestui episod”. Se împacă cu ideea că a fost până la urmă o experienţă necesară.  „Aşadar este doar o marionetă, un nimic?, simte nevoia Elisabeta să-i reproşeze soţului ei? Ce ai de gând să faci cu el mai departe?. Chiar şi tu însuţi îl dispreţuieşti pe cel care se frânge ca o trestie în mâinile tale... De dragul asigurării unui tron mizerabil, în a cărui stabilitate n-ai crezut niciodată, calci în picioare trei oameni care te-ar fi făcut fericit.... Mult mai bine ar fi fost pentru el (Ferdinand) dacă s-ar fi înpuşcat aşa cum avea de gând. Nu cred că mă mai pot uita în ochii lui după ce am fost martoră a iubirii sale sfinte şi a jurământului pe care l-a rostit... Sunt atât de indignată împotriva lui, împotriva părinţilor săi, împotriva ta, încât nu mai am decât o singură dorinţă, să mă refugiez în cea mai deplină singurătate şi uitare, căci nu mi-a mai rămas nimic, nici măcar talentul care înfruntase toate furtunile”. De observat că regina avea o bună părere despre sine, mai cu seamă despre talentul ei literar pentru că la acela face referire atunci când se întreabă cu ce a mai rămas.

 

La începutul lui august 1891 se duce în Anglia. Face o vizită lui Queen, desigur. Nu e clar de ce „în cel mai strict incognito, dacă este posibil”. Dar nu pentru această vizită la regina Victoria se duce în Anglia. Se duce, după cum şi spune într-o scrisoare către Carol I, „ca să văd ceva”. Acel ceva erau fetele Mariei de Edinburgh. E sigur că o să fie mulţumit de ceea ce va vedea pentru că se grăbeşte să-i scrie unchiului său chiar înainte de a ajunge în Anglia. „Acum încă ceva care mi se pare de cea mai mare importanţă. Nu cred că aş putea să mă reîntorc în România fără să fiu măcar logodit. Tata mi-a spus că nici el nu ar accepta aşa ceva. Deoarece nu se vrea nicio austriacă şi nici o catolică, atunci, după umila mea părere, cea mai bună este mica Edinburgh şi cred că acest lucru se poate aranja cu ocazia manevrelor şi trebuie să acţionăm cât mai repede cu putinţă”. Nu numai că Ferdinand e de acord cu sfârşitul poveştii sale cu Elena Văcărescu, dar chiar dă sfaturi de cum ar trebui să se procedeze pentru a grăbi acest sfârşit: „consider că  este imperios necesar să plece de lângă mătuşă, care c timpul va judeca lucrurile cu siguranţă mai cu calm. În acest caz trebuie să se procedeze aproape în stilul iezuiţilor şi să ne spunem că scopul scuză mijloacele; la urma urmei, chestiunea aceasta trebuie să se termine o dată şi o dată”. Hmm... Carol I trebuie să se fi bucurat strasnic citind aceste îndemnuri pe care cu 10 zile mai înainte  nu şi le-ar fi închipuit. În fapt, chiar se bucură. În jurmalul său notează: „frumos. Scrisoare de la Nando, care îm declară că renunţă definitiv la pasiunea lui. Vrea să participe la manevrele de toamnă”. Se bucură şi fratele său, Leopold. Carol scrie în jurnalul său: „scrisoare de la Leopold, care este satisfăcut că Nando a renunţat, acum trebuie să-l căsătorim. Edinburgh”. Nando îi scrie şi reginei Elisabeta. Nu ştim conţinutul scrisorii, doar îl bănuim.o scrisoare de regrete pentru ceea ce se întâmplă. De la Elisabeta, ajunsă la Veneţia la 6 18 iulie, nu are veşti bune. Doar proaste, despre boala ei. Şi acelea îi sosesc cu întârziere. „Este înnebunită din cauza renunţării lui Nando. Le pays se sulevera contre nous. Starea lui sufletească deplorabilă...”.

Din Sinaia si apoi de la Venetia, Milano, Paris, Elena Văcărescu nu înceta să-şi clameze dragostea ei pentru tânărul principe. „Ah! Căpitane drag, te ador, te ador în tîcerea ta elocventă în modul superior în care stai rezervat. Tu eşti omul pe care trebuia să-l întâlnesc pentru a crede în forţa binelui şi a o face să acţioneze în vreme ce forţa răului se agită în jurul meu. Tu eşti îngerul meu, viaţa mea, lumina mea, tot ce sunt. Credinţa în tine mă face la fel de puternică, ca o rugăciune ascultată de Dumnezeu şi pentru că eu cred în tine; mă rog şi sunt consolată. Îţi voi trimite poezii şi descrieri poetice ale Veneţiei. Spune-mi dacă aşa ceva nu te plictiseşte...”. Ferdinand, dacă nu-mi scrii multă vreme la Veneţia vom fi triste, dar calme... Cum îi mai merge scumpului meu? Aş da tot soarele şi tot ceea ce el face să înflorească pentru a îmbrăţişa părul tău blond. Când bunul Dumnezeu va binevoi să ne aducă din nou împreună va fi sărbătoare, sunt sigură, chiar şi în ceruri, iar lucrurile de pe pământ cele care ne-au făcut să suferim, vor dispare sau vor păli în depărtări de strălucirea fericirii noastre. Dacă ai putea ca în timpul absenţei noastre să revii pe lângă rege la Sinaia, l-ai putea convinge de multe lucruri fără a te lăsa tu convins de contrariu. Vei rezista la toate presiunile şi prezenţa ta ar fi poate utilă... Tu eşti abil şi perspicace, tu ştii când să tergiversezi şi când să găseşti momentul favorabil. Şi de altfel Dumnezeu ne îndrumă. El înţelege şi decide. Eu nu vreau să mă las antrenată de dorinţa mea nebunească de a te vedea, dorinţă care mă copleşeşte. Mă las mîinilor tale binecuvântate. Ştii că te iubesc, că am suferit şi că te voi iubi mai presus de orice, în fiecare zi tot mai mult”... Şi, în aceeaş scrisoare: „Scrie-mi repede. Sunt o epavă când n-am nicio veste de la tine. Mocuţă eşti adorabil, dragostea mea, am motive, multe motive, să te iubesc  atâta. Îngrijeşte-te dragule şi revino-ţi la condiţia de gigant care smulge toate ierburile rele ce ne închid drumul”...  Ce oare a determinat această schimbare de atitudine, şi mai ales o schimbare atât de bruscă? Ferdinand nu e totuşi Casanova. În scrisorile lăsate de Ferdinand nu se întrevede un răspuns. Nici în alte pagini rămase.Întâlnirea cu Maria a jucat un rol esenţial. Maria i-a plăcut de cum a văzut-o.. A fost chiar une coupe de foudre. Cunoscând-o Ferdinand şi-a dat seama cum o femeie poate într-adevăr să comunice frumuseţe, inclusiv fizică (ceea ce Elena nu-i oferise). Şi-a dat seama şi de faptul că această frumuseţe e lângă el, e a lui, başca să întindă mâinile amândouă şi s-o prindă în braţe. Pe măsură ce această senzaţie creşte în el, imaginea Elenei se duce, dispare. De la Londra pleacă spre Breslau pentru o zi. Se duce seara la teatru. Şi ochii lui caută tot frumuseţe în jur. Numai frumuseţe. Vede pe scenă câteva actriţe mai în vârstă. N-are nicio milă pentru vârsta lor. Ele sunt „muieri bătrâne şi scârboase (care) ţopăiau încoace şi încolo şi croncăneau cu nişte voci răguşite. În tot localul nu găseai nicio singură figură drăguţă”.  „Eu îmi încep din nou viaţa de călugăr, să sperăm că n-o să dureze prea mult. Cine ştie, poate de Crăciun dorinţele mele s-ar putea împlini. Dacă vrea Dumnezeu, iarna viitoare va fi ceva mai plină de viaţă şi nu mai eşti atât de singur când stai împreună cu femeia iubită” 114. Sunt rânduri pe care le scrie de la Sinaia fratelui său Carlo. E de observat că, deşi întors în peisajul şi atmosfera Peleşului, până nu demult şi ale Elenei Văcărescu, iubita lui, Ferdinand nu mai are nicio amintire despre ea. Nici o amintire suficient de puternică pentru a fi evocată. Unchiului său Friederich von Hohenzollern, nici lui nu-i pomeneşte nimic de Elena. Îi pomeneşte însă de Maria, cerându-i o fotografie de-a ei pentru regele Carol. Lui îi povesteşte că iarna următoare va fi la Coburg şi va fi căsătorit. „Aici în ţară această căsătorie este cel mai dorit lucru imaginabil”.

AFACERI DE LA ZERO