Ziarul de Duminică

Şi nebunii au dreptul să fie apăraţi/ de Oana Mujea Stoica

Şi nebunii au dreptul să fie apăraţi/ de Oana Mujea...

Autor: Ziarul de Duminica

03.06.2016, 00:03 240

Zodia copilăriei I

 

Leagănul se zguduie cu putere. Copacii par mai aproape şi frunzele îşi doresc să o pălmuiască. Plânge. Îi e teamă. Copacul acela mare unde e improvizat leagănul nu o vrea acolo. O urăşte. Doar că nu-i poate striga asta. Nu o vrea. O urăşte. Îşi simte membrele încordate. Maxilarul i se încleştează şi dinţii îi scrâşnesc. Îi va rupe dacă tatăl nu se va opri. Dar el râde. I se pare amuzant. Gina plânge. Leagănul se opreşte brusc şi, parcă, de undeva, nevăzut, iese şi soarele. El o ia în braţe şi-i zâmbeşte.

– Prinţesei mele nu trebuie să-i fie frică de nimic atâta timp cât mă are lângă ea.

Dar ei îi era frică. Îi era frică de insecte, de copaci şi mai ales de frunze. În special vara, când se strângeau în jurul coroanei şi formau ochi, gură şi nas. Strigau la ea. O batjocoreau. Era Gina cea urâtă. De cele mai multe ori stătea în casă şi cânta la pian. „Zânele” de Wagner, una dintre operele mai puţin cunoscute. O făcea să viseze. Mama îi spunea că e prea mică, că nu înţelege. Dar ea ştia. Zânele trăiau în copaci. Adesea se certau cu frunzele, dar dacă n-ar fi fost zânele, frunzele nu ar mai fi înverzit niciodată. Lumea nu ar mai fi înverzit niciodată. Ele făceau magia. Wagner ştia, ea ştia. Numai mama nu ştia. Pentru că nu înţelegea lumea aşa cum era ea. Lumea nu are o singură culoare. Dar culorile sunt periculoase. Sunt peste tot. Trebuie să ştii în care să ai încredere. Zânele creează culorile, de aia Wagner le-a compus opera. El le-a văzut, le-a cunoscut. Rele, bune, cu incantaţiile lor magice…

– Ajunge, Gina!

Muzica s-a oprit. Pianul a încremenit şi Gina a început să plângă.

– Uite ce-ai făcut, o apostrofează tatăl pe mamă. Ai făcut-o iar să plângă.

Femeia părea nervoasă, Gina o percepea mereu supărată.

– De ce nu poate să cânte şi ea „Für Elise“, ca orice copil normal? Melodia asta mă întristează.

– Sufletul omului e în cel al copilului, spuse tatăl, lăsând-o pe Gina să înţeleagă că mai bine ar lăsa-o moartă pentru moment. Mama era bolnavă. Tata îi spusese.

– Suferă cu nervii, nu e bine să-i creăm disconfort sau tristeţe.

Gina nu voia decât să cânte, dar, în acelaşi timp, nu voia să o întristeze pe mama. Dar mama nu ştia că şi ea e tristă. Că vrea să se joace cu zânele. Că vrea să le atingă, să le vorbească, să înţeleagă de ce o urăsc frunzele şi toate gâzele acelea care se repezeau spre ea făcând-o să urle. Uneori le visa. Frunze înconjurate de diverse insecte care râdeau de ea şi voiau s-o sperie. Doar s-o sperie şi s-o atingă puţin. Se scărpină nervoasă şi o luă la fugă spre camera ei. Noroc că se putea încuia pe dinăuntru. Aşa fusese construită casa. Tatăl îi povestise că aceea a fost casa unor oameni cu mulţi copii, iar unii dintre ei, mai rebeli, au ales să-şi facă încuietori pe dinăuntru pentru ca părinţii să nu intre pe neanunţate. Îi plăcuse şi ei ideea când a decis că aceea avea să-i fie camera. Atunci când simţea nevoia să plângă, Gina îşi dorea să fie singură.

Uneori nu ştia nici ea de ce plânge, dar părul roşu îi intra în ochi şi i se întindea pe obraji umplându-se de lacrimi. Cineva spusese, dintr-o eroare, că unii s-au născut suferinzi. Aşa e natura lor. Suferă din orice, iar de cele mai multe ori, habar nu au nici ei care e motivul. Suferă pentru că suferă. Poate că e o modă. Dar Gina era prea mică pentru a urma vreo modă. Gina avea doar şase ani şi îşi plângea propria soartă.

 
 

Ospiciul I

 

– A cerut o oglindă, a spus asistenta mignonă, care se ţinea cu pas grăbit după doctorul Simion. Spune că vrea să cânte în oglindă ca o pasăre ţinută în colivie.

Doctorul s-a oprit. Dintr-o dată culoarul i s-a părut nespus de lung şi de alb. Şi-a şters ochii cu ambele mâini. Era prea obosit. Suferinţa din locul acela îl copleşise. Uneori i se părea că simte exact ceea ce trăiesc şi pacienţii lui. Unii dintre ei. Pentru că pe Gina nu o înţelegea. Mărturisea crima, dar nu exista nicio dovadă că aceasta ar fi fost comisă. Nu aveau nicio dovadă că bărbatul ăla a existat măcar. În urma controlului ginecologic se dovedise că avuseseră loc mai multe contacte sexuale. Dar părinţii ei susţineau că Gina nu mai ieşise din casă de la cincisprezece ani. Stătea şi asculta Wagner şi, uneori, când credea că nu o aude nimeni, cobora în salon şi cânta chiar ea la pianul mare. Învăţase să-l acordeze de una singură şi se enerva atunci când vreo notă o lua razna. „Zânele“ lui Wagner. Se certa mereu cu ele. Le dojenea pentru neputinţa lor de a-i aduce fericirea.

– Nu-i putem oferi o oglindă! s-a revoltat doctorul. Se poate sinucide.

– Se simte închisă.

– Scoate-o în grădină.

Asistenta oftă enervată.

– De ce facem asta?

Doctorul s-a întors încet spre ea, pentru a-i induce efectul de teamă interlocutorului. Dar cu Andra nu funcţiona. Din contră, nu făcea decât s-o scoată din sărite. Dar deja îi intraseră în ADN întoarcerea şi privirea. Constată imediat că femeia bătea nervoasă din picior.

– Zânele, da, spuse el, cu glas moale.

Ea ridică din sprâncene.

– Nu ştiu, e aici de doar două zile. Încă nu îi pot oferi nimic. Am nevoie s-o cunosc mai bine.

Andra a tăcut şi i-a făcut semn doctorului să meargă mai departe, iar el s-a supus. O ura pe femeia asta. O angajaseră de şase luni şi deja se credea mai bună decât doctorii. Încă mai urma Facultatea de Psihiatrie, în maximum un an avea să-i devină colegă, iar asta îl enerva şi mai tare. S-a oprit brusc în faţa unei uşi capitonate în alb. Oricum, acolo totul era la fel – alb sau capitonat în alb.

– Poate ar trebui s-o preiei tu, i s-a adresat fetei fără a se întoarce spre ea. Mai bine mă duc să vorbesc cu Gina.

Andra simţea că-şi pierde controlul. Mâinile ei aveau să i se încolăcească în jurul gâtului şi urma să-l lase acolo fără suflare.

– Fără supărare, domnule doctor, dar directorul a fost foarte precis că nimeni nu va discuta cu ea fără să fiu prezentă.

Simion nu înţelegea. Tratase peste o sută de pacienţi şi optzeci la sută ieşiseră întregi de acolo. Scăpaseră de fobii, de nebunie, de orice i-ar putea trece cuiva prin minte. Avea cele mai bune rezultate din punctul ăsta de vedere şi abia împlinise patruzeci de ani. Nu avusese niciodată nevoie de nimeni care să-l asiste, dar nu, pentru Gina trebuia să fie Andra. Mereu. Vizibilă sau invizibilă, trebuia să fie acolo.

– E cumva teza ta? întrebă el pe un ton neutru.

– Nu, a spus fătuca sec.

Nu avea rost să pună următoarea întrebare pentru că ştia răspunsul: „Dacă vrei să afli trebuie să vorbeşti cu domnul director“. O ura pe ea şi-l ura pe director, dar, mai ales, o ura pe Gina. Pentru că avea impresia că femeia îşi dorise cu tot dinadinsul să fie închisă acolo. Linişte, cameră proprie, sală de lectură, pian, grădină, mâncare. Până şi el, din când în când, simţea nevoia să se ascundă în una dintre camerele acelea capitonate şi să uite de întreaga lume. Să uite chiar şi de propria e­xistenţă.

– Mi-aş dori să ştiu ce e în mintea ei. Aş vrea să pot fi doar eu cu ea.

– Mă puteţi ignora, spuse Andra neclintită.

A scos mănunchiul de chei şi a descuiat. Era un război pierdut din start şi nu înţelegea de ce. Trebuia să vorbească cu directorul. Femeia asta avea să-l omoare până la urmă.

Uşa s-a deschis larg. Pacientul era un bărbat trecut de cincizeci. Stătea întotdeauna într-un colţ al patului privind pe jumătate de fereastră, întotdeauna spre cer. Spunea că doar cerul nu-l caută. Doar el îl înţelege. Dacă ar fi fost după doctorul Simion, l-ar fi trimis acolo, dar trebuia să-l trateze. Însă ştia că acesta este unul dintre cei pierduţi. Il prezentă asistentei:

– Marian Stancu, are cincizeci şi trei de ani şi suferă de mania persecuţiei.

Bărbatul nu a reacţionat în niciun fel. Doctorul a ţinut să explice în şoaptă:

– Se comportă adesea în acest mod. Crede că vreau să aflu ceva de la el, aşa că preferă să tacă. Şi dacă l-aş tortura, el ar îndura cu stoicism. Presupun că asta e una dintre acele zile în care se va preface că nu exist.

Andra, cu părul ei blond răvăşit şi privirea aceea pierdută, se puse drept în faţa lui. Omul a tresărit.

– A, te-au trimis pe tine. Cred că dacă eşti… frumuşică, o să spun?

– Nu mă interesează ce ai de spus, a zâmbit ea nonşalant. Ştiu ce se petrece aici. Ştiu la fel de bine ca şi tine.

Apoi a plecat, ieşind uşor pe lângă doctor.

– Stai! strigă pacientul. Stai!

Dar ea nu s-a oprit. Pacientul striga în continuare, iar doctorul nu ştia ce să facă. Femeia asta era diavolul pe pământ.

Încercă să-l oprească, dar pacientul nu voia să vorbească decât cu ea. Apoi, de parcă totul ar fi fost un vis, s-a oprit.

– Ai văzut-o şi tu, nu?

Doctorul oftă.

– Da, sigur că am văzut-o.

– Atunci…, bărbatul s-a oprit. Atunci, cine e ea?

Un joc, şi-a dat seama doctorul. Un joc. Âştia mici învăţau tot felul de tâmpenii la facultatea aia.

– Poate un înger, a răspuns.

– Crezi că se va mai întoarce?

Disperarea din glasul bărbatului îl făcu pe Simion să se clatine.

– Da, sunt convins de asta. Într-o zi va reveni.

A ieşit din cameră bulversat. Asistenta îl aştepta, rânjind, la capătul holului.

– Dă-le un impuls, doctore, şi vor dori să spună tot.

A zâmbit şi el, dar deja se gândea la câteva moduri de-a o ucide.

 

*  *  *

Nu avea să moară nimeni în seara aceea şi Andra ştia asta, aşa cum ştia că, în curând, cineva tot avea să păşească pe lumea cealaltă. Era un fel de al şaselea simţ al ei. Poate că era doar un copil spre deosebire de ceilalţi colegi ai săi, dar avea tot timpul acest fel de premoniţie. În plus, ştia să se poarte cu pacienţii, chiar şi cu cei mai nebuni dintre ei, tocmai de aceea atrăgea o grămadă de antipatii. Doar directorul o plăcea. El îi înţelegea talentul. Pentru director, Andra era deja unul dintre psihiatrii de top. O vedea departe. Aşa mică, cu părul ei blond şi răvăşit, privirea pierdută care o făcea mereu să pară căpiată. Dar el ştia că dincolo de aparenţe e vorba de o inteligenţă nativă. Talent. Ceva destul de rar în psihiatrie.

Andra mergea înaintea doctorului Simion, era nerăbdătoare să o vadă pe Gina. O plăcea. Ştia că ascunde ceva, dar nu avea să afle ce până la urmă. Gina era o femeie deşteaptă. Avusese o copilărie nefericită. Mama îi spusese mereu că e bolnavă şi nu are voie să se supere. Aşa că Gina a fost educată acasă, încercând să nu-şi supere mama sensibilă. Andra nu credea că la treizeci şi opt de ani, o femeie atât de frumoasă şi educată a venit la ospiciu fără un motiv anume. Nu credea în totalitate nici în faptul că povestea ei e inventată, ceva era adevărat, dar ce anume?

Doctorul Simion şi-a făcut loc pe lângă ea şi a deschis uşa. Gina stătea liniştită în pat. Nu şi-a întors privirea aşa cum făcea de obicei.

Camera ei era destul de colorată şi plină de cărţi. O lăsau să aibă cărţi, Andra îi convinsese pe toţi că nu va încerca să se sinucidă cu hârtia şi ­avu­sese dreptate. Gina avea nevoie să citească. Asta ştia să facă, asta făcuse toată viaţa. Era lumea ei specială şi aşa avea să rămână până la sfârşitul vieţii.

– Ultima vizită, anunţă doctorul Simion ridicând uşor glasul.

Gina nu a tresărit.  S-a ridicat în şezut şi a fixat-o pe Andra.

– Sir Arthur Conan Doyle a căutat toată viaţa să vadă zânele, le-a văzut, ştii asta?

Andra s-a aşezat lângă ea şi a prins-o de mână, spre disperarea doctorului. Se documentase şi ea. Ştia ce vrea Gina să audă.

– Da, a spus Andra. Le-a văzut, fotografiate în cuibul lor de frunze dintr-un tufiş, într-un sat din nordul Angliei.

– Erau şi gnomi şi spiriduşi, continuă Gina încântată, doar că erau  poze false. Dar el nu s-a lăsat şi a tot investigat pentru a dovedi că există cu adevărat.

–Şi-a dorit ca totul să fie real, a intrat din nou Andra în joc. Şi, cine ştie, poate chiar e. Gândeşte-te câte lucruri nu cunoaştem pe lumea asta. Multe sunt reale doar că noi nu le percepem, niciodată nu iese fum fără foc, nu?

– Doamnelor, a intervenit doctorul, aş dori să discut cu Gina des­pre ziua de azi.

Femeia s-a întristat brusc. Părul ei roşu, şi aşa răvăşit, i-a căzut pe frunte acoperindu-i ochii. A început să-şi mişte mâinile haotic. Mama ei spunea că s-a născut neliniştită. Tot timpul dădea din mâini şi din picioare părând că umple întreg spaţiul disponibil dintr-o încăpere. Andra ştia că acum nu o mai putea linişti. Simion îi făcea rău. Doar când îi auzea glasul se enerva. Nu era vina ei, ajunsese aşa din cauza mamei. Trebuia să treacă într-un fel peste asta, să înveţe să trăiască singură, fără părinţi. Doar că ajunsese la treizeci şi opt de ani şi nu ştia cum e să stea pe propriile picioare.

– Am citit, am cântat la pian şi am fost în parc, a spus femeia cu răceală.

– Ce ai cântat?

– Canon-ul lui Johann Pachelbel, a răspuns fără nicio ezitare, făcându-l pe doctorul Simion să rămână cu gura căscată.

– De ce tocmai asta? Ce s-a întâmplat cu Wagner?

Ea a privit spre Andra, o calma, o făcea să se simtă umană. A răspuns asemeni unei fetiţe răsfăţate, plictisită de întrebările fără sens.

– Wagner a fost în pauză.

Simion ar fi oftat dacă şi-ar fi permis să-şi arate slăbiciunile în faţa pacienţilor. Nu ştia să fie blând sau să aibă răbdare. Andra se întreba adesea cum reuşise să aibă un portofoliu atât de vast la o vârstă atât de fragedă pentru genul acesta de meserie.

Andra i-a zâmbit Ginei, încurajând-o să continue, să nu-i acorde prea multă atenţie doctorului. Nu făcea bine, ştia. Dar altfel ar fi pierdut-o.

– Vrei să-mi mai povesteşti ceva despre crima pe care susţii că ai comis-o?

Gina a smucit din cap, dar tot a vorbit.

– A ucis zânele, trebuia să moară.

Era aproape mereu la fel. Nu spunea decât că insul pe care l-a ucis a fost criminal la rândul său. Merita. Doar că nu exista nicio dovadă a crimei.

Doctorul Simion încercă să mimeze înţelegerea şi blândeţea.

– Gina, nu există nicio dovadă că ar fi murit cineva.

Ea a zâmbit, dar mâinile încă i se mişcau în toate direcţiile.

– Gnomii au făcut totul. Nu a rămas nicio urmă. Am recunoscut, de ce nu mă lăsaţi în pace?

– Aşa ar fi corect, a intervenit Andra. Îşi ispăşeşte deja pedeapsa.

Gina i-a fost recunoscătoare, dar doctorul i-a aruncat o privire ucigătoare. Însă asta nu l-a oprit.

– Gina, poliţia doreşte să discute cu tine.

– Gibon a vorbit deja cu mine.

Simion ar fi oftat din nou, dar s-a abţinut.

– Gibon e un fost criminalist, acum paznic al secţiei de psihiatrie, nu e autorizat să facă o anchetă.

Gina a ridicat nepăsătoare din umeri.

– Bine, o să vorbesc cu poliţia.

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Crime Scene Press

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO