Ziarul de Duminică

Şi totuşi, proza.../ de Alex Goldiş

Şi totuşi, proza.../ de Alex Goldiş

Autor: Alexandru - Vasile Goldis

24.06.2011, 00:13 288

Şi nu s-ar putea spune că prozatorul nu se întrevede permanentîn spatele poetului. Căci cele mai multe fragmente din volum sunt,de fapt, nişte naraţiuni despre ceea ce s-ar putea numi, înlimbajul american - pe care Chiva îl preia ca atare în destulepoeme - "everyday life". Fie că e vorba de o banală plimbare cucâinele, de o vizită la biserică într-o amiază de duminică sau doarde lâncezitul la o terasă, instantaneele din Instituţia moartă apoştei compun un univers în care nostalgia face casă bună cuplictisul şi cu nevrozele de tot soiul. În părţile ei reuşite,cartea lui Ionuţ Chiva e un minuţios jurnal al tinereţii în amurg.Personajul central îşi înregistrează, cu o abulie şi resemnare depensionar, trecerea lentă în ceea ce s-ar putea numi "vârsta adoua". Sunt reţinute, din devălmăşia gesturilor de tot soiul,câteva momente privilegiate în care, însă, se poate întrevedea, caprin crăpătura unei uşi, monotona dar sigura degradare aexperienţei. "Vara peroni", "Emergin youth" (tablou ironic al"frumoasei duminici de la sfârşitul tinereţii noastre") sau"românia-olanda, o seară cu ciprian" sunt, toate, presimţiri aleînstrăinării, momente în care blocajul comunicării, teama decelălalt şi imposibilitatea de a o depăşi devin palpabile în chiarinteriorul comuniunii şi al intimităţii. Iată un fragment dinultimul poem citat mai sus: "m-am uitat la ciprian ciprian s-auitat la mine el era la bustul/ gol eu eram la bustul gol/ tot maimulte fire de păr poate că nu an după an dar pe-acolo după care am/mai deschis o bere.// când tot ce vroiam era să-l întreb ce credeel/ că nu merge cu mine. apoi mi-am aprins o ţigară./ afară/ era oseară greţoasă de vară furnalul pe care ciprian îl vedea pentru căeu/ stăteam la fereastră nu muncea nimic. m-am uitat la el şi/ i-amzis «la ce meci te-am invitat şi eu bă ciprian» când tot ce vroiam/să-l întreb era ce crede el că nu merge cu mine". Ceea ce ar trebuisă semene, odată cu trecerea timpului, a însumare sau acumulare setransformă în deziluzie şi absenţă. Bilanţul vârstelor - gestreflex în Instituţia moartă a poştei - devine pură demascarea împuţinării treptate a experienţei. Căci maturizarea înseamnăprin excelenţă stingerea disponibilităţii - care aduce după eaofilirea memoriei (poetul vorbeşte, într-una dintre singurelemetafore ale volumului, despre "clopoţeii senili ai memoriei") - şirigidizarea gesturilor. Fiecare vârstă nu face decât să marcheze,aproape gradual, îngustarea orizontului: "am 29 de ani şi nimicnu-mi lipseşte mai mult decât saşa/ care s-a născut când eu nuintrasem la facultate şi/ a fost tot ce putea fi mai bun pentrumine". Sau, în acelaşi ton: "cred lucruri despre sex, filme,politică. nu mai cred lucruri despre persoana/ mea./ la treizeci şiunu de ani mă uit în sfârşit cu milă la lucruri/ cum mi-ar fi milăde un copil supradotat care are toate problemele/ şi toate i se punîmpotrivă". Cel mai grav simptom al îmbătrânirii premature îlreprezintă, însă, pierderea totală a consistenţei interioare. IonuţChiva îşi imaginează, într-un poem remarcabil, sufletul ca pe "opeşteră plictisitoare în care nu vezi nimic".

Dacămai continuă, totuşi, să vorbească obsesiv despre sine,protagonistul volumului n-o mai poate face decât mediat, prinmişcările celorlalţi. Interesant e că formula stilistică avolumului (o colecţie de "naraţiuni") devine consecinţa directă aînstrăinării absolute. "Mă preocupă foarte mult parcă mai mult caniciodată/ persoana mea şi în schimb nu mai pot decât să narez" arputea constitui moto-ul cărţii. Imposibilitatea de a vorbi despresine decât la persoana a III-a, secvenţial şi gradat, în daunaintegralităţii şi a continuităţii trăirii, face din fiecare poem unmozaic de situaţii şi instantanee greu de pus cap la cap.Instituţia moartă a poştei e drama (câtă e, căciintensitatea însăşi lipseşte cu desăvârşire) unui personaj care, înloc să se manifeste propriu-zis, se ipostaziază permanent:"lucrurile pot deveni foarte negre foarte dezorientate şi negre/pot fi când o profă de liceu se întâlneşte la coadă la carne/ cuelevul ei idiot cu ochi de câine care e totuşi şi el/ un copil carestă la coadă la carne pot fi şi aşa de poetice/ în regimuritotalitare/ pot fi foarte negre foarte dezolante mai dezolantedecât un tomberon/ în ploaie/ foarte ruşinoase nedemne şitriste".

Din păcate, însă, diseminarea totală în obiecte şide-fragmentarea reflexă în secvenţe, oricât de motivate la nivelulimaginarului, nu fac decât să instaleze în poezia lui Ionuţ Chiva odezordine deloc inspirată. Dacă volumului nu-i lipseşte o anumităatmosferă ce decurge din temele amintite mai sus, în schimb, mainimic nu se reţine din pasaje citite independent. Sigur căperspectiva integrală ar putea salva un volum astfel conceput. Cusingura condiţie, însă, ca amestecul aleator de teme şi desituaţii, expuse într-un ton alb şi neutru, să nu alunece niciodatăîn clişeu. Ceea ce nu se întâmplă în Instituţia moartă apoştei. Căci, începând chiar cu titlul neinspirat, multe pasajenu reuşesc să spună mai nimic. Stângăcia şi je-m'en-fiche-ismulmimat se disociază cu greu, în multe poeme, de neglijenţa şistângăcia reală. Citez doar câteva mostre din păienjenişul dens,dar fără culoare, al volumului: "e lucrul ăsta bun şi fără speranţăcare mi se întâmplă/ şi despre care nu vreau să-ţi spun/ e noroculmeu chior care îmi dă uneori telefon/ ca să nu uit că stăm înacelaşi oraş ş...ţ e că s-au aşezat lucrurile în jurul meu/ şi facca înainte de liceu cu singura diferenţă că mă tem să nu mai amtimp/ (se întâmplă atâtea lucruri în lume)". În rarele momente cânde pansiv şi are curajul să mai privească în adâncuri, protagonistulvolumului devine de-a dreptul ridicol. Chiar citite în registrulfarsei sau al pastişei, astfel de versuri, redactate parcă şiîntr-o română proastă, sunt de tot nesărate: "ştiu înaintea ta cu osecundă tot ce ai putea să zici/ când asta stau la malul mării şimă întreb:/ e vorba de vârstă? e vorba de lărgirea cercurilorsociale?/ e vorba de jenă? de o anumită condescendenţă?/ aşa merglucrurile? inteligenţa noastră afectivă s-a împiedicat/ şi a rămaspuţin mai în spate?/ asta stau la malul mării şi mă întreb desprematuritate".

Decât un astfel de debut în poezie, infinit mai onestă ar fipoate reîntoarcerea la proză.

*) Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, prefaţă de CosminCiotloş, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011, 80 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO