Ziarul de Duminică

SIMEZE / Fur in camara lui Dumnezeu

SIMEZE / Fur in camara lui Dumnezeu
28.05.2009, 14:01 68

 

 
 

Ii explic curatorului ca e vorba despre o cocoasa a unei sinusoide bizare. De un vitalism „pe invers". Care, in unele cazuri (cert, inzestrate prin exceptie si har!), se abate sever de la regula vârstei. Imi aratase mai devreme doua tablouri ale artistului, realizate cu mai bine de doua decenii in urma. Mai palide. Mai scortoase. Mai inchise la culoarea sufletului. Mai morocanoase (vorbind pe „gura camasii", cum se zice in Oltenia, prin articularea intr-o semantica fabuloasa, pierduta definitiv in zarile aflate dincolo de estetic, despre oamenii ciufuti, suparati!). Si chiar asa si este. Evidenta e mai mult decât peremptorie.

Tablourile cele mai recente ale lui Virgiliu Parghel* dezvaluie un vitalism inversunat, ca o otareala zdrumpesa impotriva timpului. Plesnesc de sanatatea celor 55 de ani, impliniti, culmea, de „Ziua Tineretului". Pur si simplu, daca ar fi sa-l pastisam timid si respectuos pe Arghezi, pânzele lui au ramas bortoase. Cu pasta. O nebunie de ocruri, de oranjuri, de verde vegetal gâlgâind de vlaga. Un dezmat al albastrului zapacit pe cele mai furise nuante. O cabala a unei policromii mangaiate cu prezumtiozitatea unui sustinator al idealului ahillinic (cu calcâiul sau vulnerabil, cu tot!). Lupta mirmidonului cu un Hector imaginar, relocata din ochii aposi ai lui Homer, in limpezimea vietii. Un adevarat ospat pantagruelic pentru retina ce se târaste vesnic famelica prin lume. O apostazie in contra greselilor (si a gresitilor!) lui Dumnezeu, care, nici El, sa fie clar, n-a fost perfect. Bref, o revolutie impotriva cerului senil (sic!), care, pâna la urma, ne va inghiti pe toti.
Are Parghel, acolo, un autoportret foarte jucaus. Aproape neserios. Un fel de sprintareala agresiv-ludica, un avertizor care ne face sa fim atenti, in continuare, la celelalte tablouri. Si sa le privim mai indeaproape. La prima ochire, pare ca este imaginea unui Virgiliu Parghel voit trimisa pe meleagurile senectutii. A batrânetii fortate. In realitate, insa e doar un clin d’oeil soticar. Pentru ca vâlvataile de rosu care-l compun, esantioanele de negru si alb sinistrate in vâltori de naramz, abia-atingerile de verde si galben – toate aceste nazdravanii necumsecade trimit, fara indoiala, la argumentele subtiri si rafinate ale unei puternice combustii interioare. Desi privirea somnoroasa de savant, fâlfâind pe deasupra ochelarilor, ar putea fi interpretata ca un straveziu apropo la naivitatea filozofului imponderabil, comisura buzelor, in jos, ca un icon al deznadejdii, ne scoate la mal. E hipo-crizie curata (lasati sensul sa vina la mine!). E exercitiu de ironie maiastra. E emblema subrezeniei somptuoase a pretiozitatii. Altfel spus, e staza sugubeata a artistului ce-si ia in serios statutul de megies al Domnului.
De aici, de la acest autoportret aiuritor de specios, pornesc toate ispravile artistice din ultima vreme ale lui Virgiliu Parghel. Tusa puternica a pastei stralucit aleasa si asezata in simbioze de culoare insolite, ce zamisleste, prin consistenta ei, aproape volumul fiecarui tablou in parte, este, mai presus de toate, o izbânda asupra dizarmoniei in durata. Un triumf ce obtureaza toate caile de acces catre un trecut personal in care rabdarea a fost termenul de referinta. Nu mai conteaza nici dramele unei biografii indeajuns de incarcate cu durere, nici antinomia dinamica pe spatii geografice nationale, nici destinul apatic al profesorului de desen timp de 11 ani, la Suceava. Si nici stralucirea absolventei la clasa colosului Corneliu Baba, la Bucuresti, nu mai are insemnatate. Acum, important este ca Virgiliu Parghel nu numai ca supravietuieste, dar a gasit, de-unde, de-neunde, vigoarea de a se lua la trânta serios cu timpul, traind fara crispare clipa de uluire a vârstei depline maturitati. Si ca are, in sfârsit, ragazul sa se cufunde in fiorul dionisiac al unei robusteti naprasnice. Iar, cu aceasta unica ocazie, ce sa faca si omul, si-a provocat singur un cadou. Caci, pe vremurile astea...
Acum trei ani, artistul ii marturisea, cu obida si mânie, unui reputat critic de arta: „Ar fi normal ca, oferind toata dragostea, pentru ca noi oferim toata dragostea muncii, sa primesti o recompensa la fel de mare, care sa acopere investitia afectiva. Eu tin foarte mult la mestesug, dar e foarte costisitor. E ca o amanta de mare lux... Stiti cum am ajuns acum? Sa infometam aceasta amanta si s-o aducem in zdrente".
Ei bine, mutând motivatiile revoltei sale pe un alt palier, suntem decisi a spune (ni se pare, sau avem doar o certitudine?) ca, pentru a-si intretine muzamentul expensiv si pentru ca rezervele de vopsele din atelierul sau erau pe sponci, Virgiliu Parghel s-a furisat in camara lui Dumnezeu, ca un fur. Si a luat de acolo cele trebuincioase. Toate câte sunt necesare unui artist. Acum, la 55 de ani. Proaspat intrat in detentia tineretii.
*) Virgiliu Parghel,"55", pictura, Galeria Ana
 

amza_sebastian@yahoo.com

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO