SIMEZE/ Pasagerul masculin si eternul feminin

Iesirea femeii mama, sotie si cetateanca de sub tutela gyneceului pervers si evadarea din universul concentrationar al cratitei. Sufrageterie decomandata si vioi universala. Amazonlâc cu coada ochiului si surâs parsiv, ca marafet maiastru pentru emanciparea femeii creatoare. Incriminarea discriminarii prin anularea celei mai oximoronice nascociri din aceasta lume: masculin/feminin. In fine, drept ultima consecinta, luarea pe sus a artei si inscrierea ei la "rubrica de ambe sexe", cu intrari separate pentru "fete" si "baeti"(!).

Acestea ar fi, pe scurt, liniile directoare (de galerie!) si masurile de vigoare prejudecate, cu care ar face calculul diferential un rau pasager masculin, poftit intr-o "nava" croita si condusa de persoane de sex opus. Atinse, normal, cum se putea altfel, de eternul feminin. Dând astfel apa la moara tuturor zvonurilor contradictorii care circula in aceste timpuri nauce, cum ca matriarhatul ar fi condus de patriarhi, ori, la fel de bine (si la fel de rau!) invers, patriarhatul s-ar afla sub inaltul matronaj al...etc.etc.!

Recent, Galeria Veroniki a facut un caz (o, caz frumos!) din deturnarea a sapte doamne de la implinirea contextului social in care se dezvoltau de multa vreme - matematic si automat - si implicarea lor intr-un proiect artistic*. Spre a dezvalui miscarile universului secret si invizibil al artei feminine, pe lânga care poate ca noi, nepasatori si insensibili cum suntem, treceam pâna acum in nestire.

Vasilica Chifu, Irina Florescu, Olga Morarescu-Marginean, Letitia Oprisan, Alma Redlinger, Anca Seel-Constantin si Elena Surdu-Stanescu - femei aproape sau mai mult ca singure, cu opera mai veche sau mai noua, mai frusta sau mai delicata, dar, pe care, din varii motive, au fost obligate s-o treaca un pic in fundalul existentei - au primit o solicitare. Sa iasa din singuratate, din "dedicare" si "retragere", si sa se repeada pâna la Veroniki Art sa faca un jur, sa puna ramasag pe dialogul cu lumea si sa aseze la mijlocul acestuia o idee. O idee, care, asa cum am fost obisnuiti cu eleganta inventivitatii, are si acum, ca de fiecare data, o emblema. Un pretext istoric (de catalog!). Un apropo. O aluzie. Un acrosaj logic. Si un ecleraj legic.

Acest punct de pornire este "Alegoria picturii", un autoportret al pictoritei italiene Artemisa Gentileschi (1593-1652). Fiica a lui Orazio Gentileschi, de la care a mostenit "rigoarea desenului, adaugându-i un puternic accent dramatic inspirat de opera lui Caravaggio", Artemisa - considerata drept unul din primii reprezentanti ai barocului - a razbatut, saracuta, si ea cum a putut, intr-o epoca destul de ostila ideii de capacitare a femeii pe plan social (mai ales a uneia cu talent in arta picturii!) si, totodata, de ciudoasa si infricosatoare teroaremasculina. Cum-necum, insa cert este ca a izbândit. Si nu doar atât, ci, cu vremea, ea a devenit si simbolul eliberarii femeii de sub jugul blestematei de mentalitati cum ca aceasta n-ar prea avea drepturi egale cu barbatul. Dar Artemisa? - intrebau indignate feministele. Care Artemisa? - faceau segregationistii pe niznaiul. Cum care?...Gentileschi, nu va mai faceti ca nu stiti...Ea cum a putut? si, apoi, conchideau fara drept de apel: Ei bine, asa cum a putut ea, asa o sa putem si noi! Bravos - a zis istoria si si-a vazut mai departe de treaba. Si la celelalte, si la ale noastre.

Prin urmare, premisa volitionala a celor sapte invitate sa expuna la "Gestul feminin" este ca ele nu se considera imaginea slabiciunii, ci sunt chiar cu adevarat niste firi puternice si complexe. Au forta, au noblete, au har, au sensibilitate, au indrazneala, au intelepciune, au staruinta, au personalitate. Altfel spus, se prezinta foarte bine la apelul de zi al detasamentului aprig de femei-artiste, care, umar la umar, toate, isi propun sa excaveze la baza lumea si s-o intoarca, dupa aceea, usor cu frumosul spre noi.

In acest cor nu exista diferente, nu sunt ierarhii, de aceea grupul pare omogen. Singura personala e vocea. O voce aspra, cu tonuri iuti si vijelioase, la Vasilica Chifu, care, mai mult decât un simplu artist, este roasa de memoria timpului dat inapoi, atunci când totul era foc si totul era lumina, iar Creatia se definea fara hotare, fara oprelisti, fara ragaz. Este vocea calda, exuberanta a Irinei Florescu (cea din visul care transcende trauma, voce mostenita de la dascalul ei, Florin Mitroi!), cu care compune simfonia de culori a unei lumi proprii, numai a ei, viguroasa si energica. Sau vocea reveriei abstracte a Olgai Morarescu-Marginean, in care distingem semitonuri de mare delicatete, subtirimi ale liniei melodice capabile sa dezlantuie dansuri ale suprafetelor virtuale pe care le slefuieste cu minutia unui orfevru. Este vocea de mezzo, usor patinata, dar sigura a Letitiei Oprisan, unde culorile de profunzime sunt mai vii si mai proaspete decât insasi natura, iar compozitia se lasa descoperita incet, migalos, cu rabdarea pe care, in general, o pretinde bucuria plenara indelung asteptata. Este vocea de soprana de coloratura a Almei Redlinger, in care liniile simple se intrepatrund cu petele de culoare inextricabile, desenul de baza cu pasta de o sonoritate eleganta, iar, asa cum sta bine unei venerabile doamne, iutimea intelectuala cu gravitatea asumata de un ochi obisnuit de multa vreme cu lumea, care stie sa scruteze universul pâna la esenta sa. Este vocea presarata cu acute, a Ancai Seel-Constantin (Elvetia), in care combinatia dintre rosul flacarilor si negrul de fond sugereaza atât o proiectie personala a unui Eden incert in care se viseaza artista, cât si embrionul unor povesti fascinante cu oameni, femei, flori, cai si ferigi pe care cresc ochii unei priviri departate. Este, apoi, vocea eclatanta, stralucitoare, a sculpturilor prin care Elena Surdu-Stanescu recompune istoria cuplului, prin imaginea canonica a iubirii (extraordinara depasirea unei antinomii catastrofice, de regula: imbratisarea de bronz, in care recele se topeste la incandescenta pasiunii!) sau prin tentatia unei odihnitoare sinteze universale a acesteia, ce razbate din ciclul "Cupola lumii".

Pretuitorul pasager al acestor frumuseti feminine - pe care-l reclama cu insistenta curatorul expozitiei - exista. El face parte din rândul celor alesi sa cumpaneasca bine intre linistea pe care ti-o procura imperfectiunea si alerta provocata doar de banuiala perfectiunii. Si sa aleaga, normal, eterna cale de mijloc.