În ultima decadă a luni septembrie 2012 am participat, la Nicholasville, în Kentucky, la reînscenarea unui episod din Războiul Civil organizată la Camp Nelson, o fostă bază nordistă de aprovizionare şi de antrenare a primelor regimente de culoare din timpul conflictului fratricid ce a dezbinat naţiunea americană. Este greu să îţi transporţi, peste ocean, cortul individual, uniforma, întregul echipament şi armament, mai ales atuncea când eşti un "virginian valah" aşa cum eram eu, adică soldat din Regimentul 1 Infanterie de Voluntari din Virginia dar venind tocmai din România. Aşa că luasem la mine doar minimul necesar (pantalonii, chipiul, ghetele şi cămaşa). Dar, la destinaţie, eram aşteptat de o inimoasă familie de vivandieri (sutler în termeni locali), Julie şi Kenneth Greene din Ohio, pe care îi cunoscusem, cu ani în urmă, la un alt spectacol de istorie vie (living history), la Alliance, OH. Ştiindu-mă pasionat de asemenea evenimente dar în dificultate de a poseda toate cele necesare unui soldat în campanie din cauza distanţei de la care veneam, îmi promiseseră ajutorul şi găzduirea în cortul lor încăpător.
Am ajuns la Camp Nelson pe la orele 19, când se însera. Am fost întâmpinat de un domn afro-american, cu mustaţă căruntă. Mi-a întins, prieteneşte, mâna. "You must be the Romanian re-enactor." I-am confirmat că acela sunt. S-a întors către un alb care, cu un condei în mână, stătea la un pupitru format dintr-o scândură aşezată pe două butoaie unde se înregistrau participanţii: "Look, this is our Romanian guest." - i-a spus acestuia, apoi, către mine - "Welcome!" Participarea mea era deja anunţată şi aşteptată, după câte se vedea. Domnul cel curtenitor - care făcea parte din comitetul de organizare - s-a oferit să mă ajute la căratul bagajelor, dar am declinat propunerea. M-am îndreptat către unul dintre corturile foarte mari, cât o sală de mese, în care, de obicei, sunt instalaţi negustorii în taberele militare. Nu greşisem adresa: acolo se aflau Julie şi Ken, care m-au îmbrăşiţat, cu afecţiune de adevarate rude. Cortul încă nu avea ataşaţi pereţii. Aceasta urma a se face ulterior. Deocamdata, de structura solidă, erau agăţate umeraşe pe care erau puse uniforme de toate culorile, armele şi gradele ce erau scoase din lăzi şi din... butoaie. (Mi s-a explicat că, în butoaie, stofele sunt mai bine protejate contra moliilor.) Am dat şi eu o mână de ajutor la această treaba: alegeam tunicile şi pantalonii şi-i grupam în funcţie de măsuri. Când am terminat iar gazdele se apucaseră a aranja, pe mese, obiectele mai mici nu le mai eram de folos aşa că am plecat să recunosc locul, profitând de ultimele raze de soare ce aureau colinele. Spaţiul era deosebit de larg: cât vedeai cu ochii, în faţă, la dreapta şi la stânga, o întindere verde, uşor vălurită, cu arbori şi tufe din loc în loc. Un parapet din pământ, cu tunuri în baterie arăta unde se termina linia fortificaţiilor. Pe această pajişte nu se vedeau decât prea puţine semne de viaţă umană sub forma unor pâlcuri de corturi, răspândite ici şi colo. Locatarii stăteau ciuciţi în jurul unor focuri pe cale de adormire. Vorbeau încet între ei şi, din când în când, se auzea câte un hohot de râs ce părea mic, insignifiant, şi se estompa în nemărginirea câmpiei. O atmosferă de pace şi linişte plutea peste această mică tabără odată cu lăsarea nopţii. Cum avea să fie, însă, mâine?
M-am retras şi eu în marele cort peste care rămăsesem singur stăpân pentru că proprietarii plecaseră să doarmă, ceva mai comod, în rulota lor modernă, parcată la câteva mile mai departe, lângă un motel de sub un perete de stâncă. (Îmi mărturisiseră, ca un fel de scuză că mă părăsesc, că se aflau la vârsta când reumatismul şi alte boli nu le mai permiteau să se bucure în totalitate de deliciile vieţii în campanie.) Între spaţiul public - magazinul - şi cel privat - "dormitorul" meu (ce pretenţios sună!) - fusese trasă o draperie, aşa că puteam beneficia, la orice oră, de intimitate ca şi când aş fi avut o odaie personală, închiriată. Ken se gândise la toate pentru confortul meu: lângă solidul pat de campanie ce mi-l montase cu rapiditatea unui expert - şi fost puşcaş marin! - aşezase un felinar cu o lumânare, în caz ca am nevoie de lumină. Julie îmi recomandase să iau, pe timp de noapte, câte pături doream din stocul aflat spre vânzare. Aşa că, zdrobit de oboseală, am adormit buştean. Doar vântul, ce se înteţise, agita partea de jos a cortului ce nu fusese fixată în crampoane şi se lovea de picioarele patului meu, trezindu-mă la rafalele mai puternice.
A doua zi m-am sculat la primele raze ale soarelui ce luminau pânza albă a cortului. Era o zi splendidă. Mi-am făcut un ceai pe plita aflată în "dormitor". Apoi m-am echipat spre a corespunde perioadei adevărate în care coborâsem căci afară nu mai era anul 2012 ci 1862! Deoarece aici a fost un avanpost al trupelor federale, în regulamentul de participare la reînscenare era stipulat că nu este admis portul uniformelor confederate decât înainte şi imediat după luptă, aşa că trebuia să-mi revizuiesc ţinuta spre a arăta ca un yankeu galvanizat. Mi-am ales un chipiu nordist din maldărul de efecte militare destinate comercializării şi, considerând că pantalonii mei gri, confederaţi, nu sunt atât de evidenţi ca apartenenţă la o anume armată iar cămaşa ce o aveam era suficient de neutră, am ieşti să mă plimb prin tabăra care prindea viaţă. Între nişte arbori era întins un conovăţ de care erau priponiţi 5 cai. Nişte cavalerişti îi ţesălau şi aduceau căldări cu apă pentru a-i adăpa. Mai încolo, un infanterist alb aţâţa un foc pe care fierbea un ceainic înnegrit şi sfârâia o tavă în care abureau nişte biscuiţi - meniul specific pentru micul dejun în zi de sărbătoare.
Dinspre şosea veneau mereu maşini elegante din care coborau... soldaţi în uniforme complete datând din vremea războiului. Îşi scoteau din portbagaj puşca Springfield, cartuşiera şi baioneta şi se grăbeau să se alăture companiei lor. Această distanţă dintre epoci era şocantă pentru ochii care abia se obişnuiseră a vedea doar mediul de secol XIX!
Subofiţerii începuseră instrucţia cu trupa. La pupitrul de înrolări, un gradat era ocupat să înscrie ca voluntari pe nişte copii, veniţi anume spre a deprinde tainele milităriei. Sergentul instructor i-a aliniat, apoi a dat fiecărui recrut câte un băţ ce ţinea loc de puşcă spre a începe Şcoala soldatului şi tactica infanteriei după manualul lui Hardee.
Tunarii din 12th U.S. Colored Heavy Artillery se adunaseră în jurul uneia dintre bateriile de la Fort Putnum. Sergentul major - care era domnul cel politicos ce mă întâmpinase ieri - dădea explicaţii publicului venit la demonstraţii. Tunul era mânuit de 4 servanţi. A fost încărcat, un caporal a calculat distanţa, a ţintit şi arma a fost slobozită cu o detunătură ce i-a speriat pe mulţi dintre vizitatori.
Între timp şi-au făcut apariţia şi gazdele mele, aducând o delicatesă pentru gustarea de dimineaţă: rulouri cu scorţişoară, pufoase şi înmiresmate, abia coapte de Julie. Asemenea bunătăţi întăresc abnegaţia şi bărbăţia unui soldat în campanie! Deşi cu declarate sentimente sudiste (între lucruri posedând 2 drapele confederate pe care nu le putuseră arbora în acest mediu yankeu), atât Ken cât şi Julie au obiectat în privinţa pantalonilor mei gri şi m-au sfătuit să-mi aleg o pereche albastră din stocul lor de mărfuri, spre a nu crea suspiciuni. M-am supus sugestiei lor şi, astfel înnoit, am mers să vizitez "Casa Albă" aşa cum este numită locuinţa lui Oliver Perry, un cetăţean de frunte care şi-o ridicase pe la mijlocul veacului. Casa - una dintre cele mai arătoase din regiune - a folosit drept cvartir pentru ofiţerii ce au comandat tabăra. A fost salvată de la demolare de un comitet de localnici îndrăgostiţi de trecutul ţinutului lor şi, în intervalul 1997-1999, a fost restaurată în cele mai mici amănunte. Când intrai, la parter, erai întâmpinat de o doamnă între două vârste, foarte elegant îmbrăcată într-o roche cu crinolină, din tafta cafenie, în carouri - o toaletă perfectă pentru vizită. Ea făcea oficiile de gazdă intrupând-o pe Fannie Perry, soţia proprietarului, şi te primea ca pe un oaspete drag, comandând bucătăresei să te trateze cu nişte prăjiturele abia scoase din cuptor. Apoi prezenta fiecare spaţiu de la acel nivel: camera de zi, sufrageria, bucătăria, cămara. Expunea totul în limbajul arhaic ale vremii sale, făcând referiri la vecini şi prieteni - printre care doamna Mary Todd Lincoln, soţia preşedintelui Uniunii, de la care tocmai primise o epistolă unde-i recomanda o anumită stofă şi o modistă pricepută în ultimele modele de bonete cerând, în schimb, reţeta unei prăjituri ce o degustase în Casa Perry şi-i plăcuse tare mult. Monologul era atât de firesc încât toţi vizitatorii contemporani, în pantaloni scurţi, maieuri cu devize stridente şi şlapi, erau transportaţi în plin secol XIX şi păreau tentaţi a încerca să se comporte ca locatarii de pe vremuri. La etaj am fost preluaţi de o altă doamnă în crinolină mov, cu mitene şi bucheţel de flori într-un cornet de dantelă, care ne-a arătat dormitorul, camera copiilor şi biroul stăpânului. În cuier era agăţată o uniformă nordistă iar pe scaun erau sabia şi revolverul ofiţerului ce locuise acolo. Casa era mobilată cu piese originale, dar nu toate datau din vremea Războiului Civil. Mi-a atras atenţia un castron de supă din porţelan fin aşezat lângă pat şi dat drept... oală de noapte. Am obiectat la această inadvertenţă iar doamna, uşor stingherită, a spus că ea doar interpretează epoca însă nu este muzeografă şi nu cunoaşte valoarea sau autenticitatea exponatelor. Pentru a o scoate din încurcătură am schimbat vorba şi astfel a aflat că eu sunt acel reînscenator român despre care se zvonise că va fi prezent la eveniment deşi ea crezuse că e o glumă a unuia dintre organizatori ce este cunoscut drept un mare şugubăţ. A fost satisfăcută că nu fusese trasă pe sfoară şi avusese prilejul să cunoască un "confrate" venit de atât de departe, ceea ce e o raritate pe la ei! Programul din Casa Albă terminat, cele două delicate doamne şi-au deschis umbreluţele de soare şi au ieşti să se plimbe pe aleile taberei.
Am plecat spre cort. În faţa mea apare un domn înalt şi slab, cu un ţilindru şi mai înalt şi barbă scurtă, fără mustaţă. Îl recunosc imediat pe Preşedintele Lincoln - era chiar Old Abe (sau interpretul său pentru aceste zile căruia, lipsindu-i aluniţa de pe obrazul drept, pusese, cu un creion, un grain de beauté)! Îl salut, cu respect, şi îmi răspunde, tot cu respect, deşi era doar un soldat. Aşa era el, Old Abe, în realitate!
Pentru că se apropia ora bătăliei, mă apuc să îmi pregătesc muniţia, umplând tuburile rulate din hârtie (cartuşele) cu pulbere neagră. Între timp, infanteriştii din Regimentul 102 Trupe de Culoare făcuseră front şi aşteptau ordinul unui căpitan bătrâior, cu chipul rubicond, cocsalgic, ce se sprijinea într-o bâtă noduroasă. După ce a făcut puţină instrucţie cu trupa, să se asigure că toţi cunosc comenzile şi ştiu să le execute, ofiţerul şi-a pus oamenii în mişcare spre obiectivul ce trebuia apărat. Aceştia erau nordiştii, Billy Yanks. Dar unde erau Johnny Rebs, confederaţii cărora trebuia să mă alătur? Întrebam în dreapta şi-n stânga dar nimeni nu-mi putea da vreo informaţie. Am luat-o în direcţia în care se deplasau federalii pe câmp şi, în spatele unei mici denivelări, am văzut iţindu-se câteva pălării şi ţevi de armă. Acolo se aflau fraţii mei, cei adevăraţi! Am dat fuga la cort, mi-am schimbat, în grabă, chipiul bleumarin cu unul gri, am înşfăcat muscheta Enfield, mi-am încins centironul, am luat pe umăr cartuşiera, şi am alergat la luptă în cămaşă, fără a mai avea vreme să îmbrac tunica reglementară, confederată. În depărtare deja se auzeau împuşcături. Publicul se grămădise în spatele gardului de buşteni care delimita câmpul de bătaie. M-am strecurat printre spectatori şi m-am alăturat grupului, destul de mic, de tiraliori. "May I join you?" l-am întrebat pe primul luptător. "Yes, yes. I just needed somebody to cover me..." mi-a răspuns el. Era foc de voie aşa că fiecare încărca şi trăgea când poftea, înaintând puţin câte puţin către inamic. Şi acesta îşi defăşurase prima linie în tiraliori după care aceştia au fost retraşi şi a înaintat întreaga formaţie spre noi executând foc de pluton. Federalii aveau şi cavalerie care şarja, descărcându-şi Colturile cu pocnete mici, dar erau mereu respinşi. Până când a fost executat un asalt general, artileria a deschis focul din fort iar cavaleriştii au şarjat cu săbiile şi au frânt rezistenţa confederată. Majoritatea celor ce fuseseră Johnny Rebs erau trântiţi în iarbă, făcând pe morţii sau răniţii. Unul singur căzuse prizonier. Din mijlocul liniei albastre, federale, se auzeau strigăte exaltate "Shoot him! Shoot him!" dar, un glas autoritar de ofiţer a tăiat-o, ferm "Don't shoot!". Un gornist a ieşti din rândul trupelor şi a sunat "stingerea" - semnalul de onorare al celor căzuţi în luptă. Trupele, până atunci oponente, s-au regrupat, au făcut front spre public şi au tras o salvă. Apoi s-a ordonat ruperea rândurilor şi fiecare s-a întors la cortul său. Fusese reconstituit un moment real din istoria locului: raidul generalului confederat John Hunt Morgan, un foarte valoros ofiţer de cavalerie care cucerise, pentru un timp, Camp Nelson.
După atâtea momente tensionate, orice combatant are nevoie de odihnă, aşa că m-am aşezat într-un balansoar din pridvorul Casei Albe şi m-am legănat sub razele soarelui dulce de după-amiază. Apoi am vizitat micul cort al fotografului instalat peste drum de acela al vivandierilor. Tânărul meşter Drew A.Tanner aştepta muşterii, cu şorţul dinainte, lustruind nişte plăci. Producea ferotipii şi ambrotipii, exact ca înaintaşii săi ce urmau taberele militare cu 150 de ani în urmă. Reclamele agăţate pe pânza cortului dădeau informaţii despre tehnică şi preţurile percepute. Am vorbit cu practicantul acestei vechi arte şi i-am spus că, în viaţa civilă sunt dascăl de istoria fotografiei ceea ce l-a încântat şi a spus că, în acest caz, nu era nevoie să-mi explice metodele folosite. Am decis să-mi iau un portret aşa cum visam de la 19 ani, când începusem să studiez arta fotografică prin portretele militarilor din Războiul Civil pe care le găseam în cărţile împrumutate de la Biblioteca Americană. O ferotipie îşi putea permite orice soldat al acelei vremi pe când ambrotipia eram mai scumpă şi se potrivea ofiţerimii, aşa că am ales prima variantă. Am luat poza potrivită a cărei sintaxă o stăpâneam în detaliu: puşca strânsă la umăr, o mână cu un revolver Remington sprijinită pe piept şi cealaltă lăsată pe genunchi, strângând plăselele unui uriaş Bowie knife. Fotograful s-a ascuns sub draperia neagră a camerei sale pentru a stabili cadrajul şi claritatea, apoi a introdus clişeul şi a scos capacul de pe obiectiv, numărând cu glas tare timpul de expunere de câteva secunde bune. A alergat în cort să developeze imaginea şi, la scurt timp, şi-a făcut apariţia cu o tăviţă în care se afla, îmbăiată în fixativ, mica bucată de tablă brumată pe care se distingea chipul meu cu expresie îndârjită de apărător hotărât al cauzei Confederate.
S-a lăsat seara. Tabăra se cam golise. Deşi fusese o zi toridă, odată cu întunericul se simţea şi o scădere a temperaturii. Un vecin m-a prevenit că o să urmeze o noapte rece şi, cu amabilitate, m-a invitat în cortul său, unde avea o sobiţă. Am refuzat acest gest de generoasă camaraderie deoarece mă simţeam dator faţă de Julie şi Ken care mă lăsaseră stăpân absolut - dar şi planton - în marele lor cort-prăvălie. Aveam, oricum, dezlegare, să folosesc orice aş fi avut nevoie din inventar. Şi am început prin a lua toate păturile găsite. M-am culcat complet îmbrăcat. Pe la miezul nopţii mi-am dat seama că nu aş putea dormi în frigul crescând şi mi-am tras ciorapi şi mănuşi de lână, am ales o tunică mai largă pe care am îmbrăcat-o peste a mea şi, pe deasupra celor două pături cu care mă acopeream, am mai pus vreo două tunici. Aşa am trecut prima noapte geroasă a toamnei.
În zori, pajiştea era acoperită de brumă iar din văi se ridicau aburi groşi, de consistenţa norilor. Din corturi ieşeau, rebegiţi, cei ce se încumetaseră a petrece noaptea ca adevăraţi apărători ai valorilor naţionale. Înteţeau focul şi-şi pregăteau cafeaua. Mi-am făcut şi eu un ceai tare, irlandez. Strângând cana de tablă între palme mi-am dezmorţit mâinile.
Era duminică. Am observat pe cei câţiva subofiţeri din Reg. 102 îmbrăcaţi în mare ţinută şi încinşi cu eşarfe roşii că se îndreptau spre baraca alipită muzeului. Acolo, înr-o odaie simplă, cu pereţii goi - exceptând câteva rafturi de cărţi documentare despre Războiul Civil - s-a desfăşurat un serviciu religios în care sergentul major a ţinut loc de predicator şi a dat citire câtorva pasaje din Scriptură. Dar, pentru cuvântul de învăţătură, militarul a invitat un om înţelept, un simbol al emancipării rasei sale, fost sclav eliberat, bine educat şi apreciat orator, aboliţionistul Frederick Douglass (sau, mai precis, pe cel care-l interpreta şi-i semăna foarte bine). Acesta a dat sfaturi bune folosind pilde biblice şi istorice pentru a-şi susţine argumentaţia. Cineva a venit să-i şoptească sergentului să grăbească serviciul divin pentru că timpul fusese depăşit şi trebuia urmat programul prestabilit, la fel ca ieri. Pătruns de însemnătatea momentului, militarul-predicator a rostit, cu glas profund, plin de convingere: "God's time is more important than artillery time!" Când Fiul Omului vorbeşte, tunul trebuie să tacă!
Era un semn de pace şi reconciliere de care chiar şi reconstituirea istorică trebuia să ţină seama. Mi-am părăsit, cu regret, fraţii nordişti şi sudişti deopotrivă, şi m-am întors în civilie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
