Nu am inteles niciodata de ce vorbim de "vreme frumoasa" ori numai de "vreme buna" in toiul unor veri toride, cand soarele, mai nemilos ca oricand, ne izbeste pur si simplu in crestetul capului, cand plantele se usuca in asteptarea unui strop de udatura, iar pamantul crapa amenintator. Si de ce continuam sa numim "vreme urata" chiar si ploile binefacatoare care vin dupa saptamani de seceta. Este probabil inca unul dintre multele clisee care ne imbraca existenta in vorbe si idei luate de-a gata.
Nu ma numar printre cei care sufera excesiv de caldura, dar nici nu ma dau in vant (desi expresia nu este tocmai nimerita) dupa baile interminabile de soare. M-am uitat totdeauna cu oarecare admiratie, dar si cu multa neintelegere, la cei care erau in stare sa stea ore in sir pe plaja, bucurosi sa se arameasca pana la arapire, si nutreau speranta secreta ca acumuleaza caldura pentru un an de zile si sanatate pentru o viata. "Acolo unde intra soarele nu intra doctorul", parea sa fie sloganul lor preferat. De o buna bucata de vreme, expunerea prelungita de soare este tot mai deconsiliata de medici, iar zicala risca sa cada in desuetudine.
In ceea ce ma priveste, am preferat sa ma balacesc si sa folosesc razele soarelui doar atata cat sa ma zvante. Cu riscul de a fi luat peste picior la intoarcerea de la mare ca, vezi Doamne, "nici nu se vede ca ai fost la mare". Oricum, bronzajul excesiv mi se parea dizgratios, iar acum, cand orice salon de cosmetica iti sta la dispozitie cu nuanta dorita, chinuitul in bataia soarelui mi se pare superfluu.
In urma patru ani, cand aproape tot centrul si sudul Europei au fost lovite de un val de caldura nimicitor, ma aflam in Franta, "dans le Midi", cum spun ei, unde sora mea si sotul ei isi cumparasera o cascioara. Daca la Canet Plage, pe malul Mediteranei, lucrurile erau suportabile, imediat ce patrundeai in inima uscatului, aerul fierbinte capata un fel de soliditate. Nu inaintai cu pasul, ci iti sapai drum intr-un mediu compact. Frunzele nu se miscau. Nici un nor pe cerul rosiatic. Din pamant nu mai aveau cum sa iasa aburi, ci de-a dreptul un fum incins, care-ti ardea talpile prin incaltari. Sora-mea mai ales suferea amarnic, dar amandoi strangeau din dinti, pentru ca isi propusesera sa-mi arate si cateva frumusetii din imprejurimi. La Carcassonne, in afara de urmele unui Ev Mediu intunecat si misterios, ne-au intampinat soarele ucigator si zidurile dogoritoare ale cetatii. Oraselul intreg ardea ca un rug imens al ereticilor, iar singurele locuri de refugiu erau inauntrul catedralelor, cand istovit de lupta cu focul intrai sa-ti ceri iertare pentru toate pacatele. De altfel, in anul acela, Franta a avut de platit un tribut greu arsitei: sute de vieti omenesti. Mie mi-au ramas insa in sufletul ars minunatele mangaieri ale acelei Cote Vermeille, cu incredibilul orasel Colioure si alte asemenea, ca si linistitul Perpignan, a carui gara, dupa cum ne asigura Salvador Dali, este centrul lumii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
