Bienala de artă contemporană Art Encounters, aflată la prima ediţie, s-a desfăşurat între 3-31 octombrie 2015 la Timişoara şi Arad. Timp de o lună, au expus peste 150 artişti şi au fost prezentate 35 de expoziţii în 20 de locaţii. Numărul vizitatorilor a depăşit 25.000.
O ofertă inedită a evenimentului a fost programul educaţional, la care au luat parte peste 6.000 de elevi în cadrul celor 160 de vizite ghidate. De asemenea, un număr de 117 profesori au primit atestate de participare la programul educaţional.
Programul de voluntariat a implicat peste 100 de voluntari în cadrul evenimentului, de la organizare şi logistică, până la partea de mediere culturală (232 de ore de mediere culturală).
Prima ediţie Art Encounters a mai oferit publicului participarea la 45 de ateliere, conferinţe, şi performance-uri şi un program de rezidenţă pentru 7 artişti şi un curator. Proiectele acestora au făcut parte din Art Encounters.
(Precedentele două părţi ale interviului au apărut în 18 şi 25 martie 2016)
– Bienala de artă contemporană desfăşurată la Timişoara pe parcursul lunii octombrie a anului 2015, Art Encounters, s-a constituit într-o «aventură» ce a schimbat, preţ de o lună, viaţa Timişoarei. În ce a constat această experienţă ?
– E bine că începem povestea bienalei acum, câtă vreme efectul retroactiv, cel edulcorant, nu se instalează, încă. Pentru că, aproape sigur, bienala Art Encounters conţine ingredientele ce o vor face, în scurt timp, Istorie, adică o realitate distorsionată sub presiunea imaginaţiei, cu toate exagerările, îngroşările posibile, o poveste ce va alege insolitul, extraordinarul. Şi, cu siguranţă, o va face cu îndreptăţire, pentru că toate aceste trăsături au existat, dar ele au existat alături de multe altele, într-un ansamblu mult mai complex, ce şi-a întins reţeaua implicaţiilor peste viaţa comunităţii oraşului. Art Encounters a fost, în multe sensuri, un ferment. Un ferment ce a acţionat asupra fiecăruia dintre noi, cei care ne-am implicat în realizarea sa, dar şi un ferment la nivelul colectivităţii, ce a demonstrat capacitatea acesteia de a-şi coagula energiile în jurul unei idei, de a se entuziasma în numele ei, de a se mobiliza pentru a-i urma traiectoria …
Să le iau pe rând. Se cuvine pornit de la cel ce a avut curajul să dea corp unui vis şi a conturat sistemul: Ovidiu Şandor. Şi trebuie să o spun eu, chiar dacă îl voi face să se simtă stânjenit, pentru că lui nu-i place să iasă „la rampă”. Tocmai de aceea, însă, voi face acest portret. Portretul unui om care mi-ar plăcea să fie multiplicat… Obişnuit al proiectelor de mare anvergură antreprenorială, te-ai aştepta să fie o personalitate năvalnică. În schimb, Ovidiu are interiorizarea marilor vizionari: reţinut în gesturi, impenetrabil ca expresie, e mai degrabă închis. Rece. Pragmatic. Foarte structurat, extrem de inteligent, are o putere de muncă şi o capacitate de concentrare cum nu am văzut la nimeni până acum. Când am lucrat alături de el, au fost multe zile când l-am urmărit în discuţii, pliindu-se, la intervale de jumătate de oră, asupra unor subiecte foarte diferite, cu o egală putere, şi reuşind să dea soluţii coerente, în momente în care eu nu mai ştiam nici cum mă cheamă… Cu o inteligenţă tipic masculină, ce nu se împarte între mai multe teme în acelaşi timp, ca un laser, focusat spre un singur punct. Şi tot ca un laser, scoţând rezultate remarcabile din acest tip de abordare. Echipa ce roieşte în jurul său e formată din câţiva oameni, doar, tineri al căror profesionalism şi putere de muncă le-am descoperit rând pe rând: Georgia, Alisa, Nicoleta, cei doi Florin(i)… Lor li s-au alăturat, pe perioada bienalei, Suzana Vasilescu şi Oana Romocea. O echipă mică. Putere enormă.
Alăturarea la acest grup a însemnat, pentru mine, unul dintre câştigurile suplimentare ale experienţei Art Encounters.
– Domnul Ovidiu Şandor vine din zona antreprenoriatului, dumneavoastră, dinspre sfera culturii. Cum se produce joncţiunea dintre cele două lumi? Sunt ele compatibile?
– În primul rând, lumile nu trăiesc autarhic; ele interferă, se suprapun, se întâlnesc. Sunt, de fapt, una, cu accente care se mişcă într-o parte sau alta. Nevoile noastre culturale o dovedesc. Or, din acest punct de vedere, Ovidiu era, dintru început, foarte puternic infuzat de cultură: începând prin a fi colecţionar de hărţi, are un rafinat gust şi pricepere pentru tehnicile de gravură, pentru lucrările pe hârtie. Apoi, chiar dacă formaţia sa este tehnică, a lucrat în Suedia, într-un colectiv pluridisciplinar, făcând un doctorat în care valorile umaniste au fost integrate firesc în IT, în beneficiul unei armonioase echilibrări între aceste lumi ce par distante. În fine, ultimii câţiva ani au descoperit în Ovidiu Şandor bucuria apropierii de arta contemporană, ce l-a condus, în relativ scurtă vreme, la constituirea unei colecţii serioase. Principiul aplicat a fost similar tuturor actelor pe care le întreprinde: a început cu o documentare atentă, pe care o aprofundează constant, şi a continuat, apoi, cu o la fel de riguroasă selecţionare a lucrărilor. Consecutiv acestor paşi, el a devenit, ulterior, unul dintre membrii Comitetului de achiziţii de artă est-europeană şi rusă, de la Muzeul Tate Modern Londra. În această calitate, a facilitat şi sprijinit vizita comitetului în România, în septembrie 2014 (la Bucureşti şi Cluj). Acela a fost şi momentul care ne-a apropiat, demonstrându-ne ompatibilitatea de colaborare. Într-un spaţiu din clădirea The Office, pe care Ovidiu Şandor o inaugurase de puţină vreme la Cluj, Galeria Jecza a organizat, în parteneriat cu el şi cu alte câteva entităţi, între care Fundaţia Triade şi Galeria Diehl din Berlin, expoziţia Sigma: spaţiu, utopie şi cercetare, cea mai mare retrospectiva a grupării timişorene, ce a convins specialiştii veniţi să cunoască arta românească de valoarea acesteia. Cu acelaşi prilej, Ovidiu a mai fost co-organizator al unei expoziţiia Şcolii clujene de artă, Prin ochiul colecţionarului.
Invers, vorbind despre legăturile mele cu sfera culturii, aş aminti doar premiul recent primit din partea AFCN pentru „antreprenoriat cultural”. Vedeţi, aşadar, cum lumile nu sunt atât de pur despărţite precum ar părea, ci ele se găsesc într-un fertil dialog. Importantă este, însă, chimia acestui dialog. Or, această chimie se pare că a funcţionat, în pofida tuturor aspectelor ce păreau distante: diferenţa de vârstă, de temperament, de abordare. Sau, poate, tocmai de aceea, într-o complementaritate ce ne-a permis să acoperim o plajă mai largă de probleme.
Cum s-a realizat joncţiuneacelor două direcţii spre Art Encounters?
Punctul iniţial l-a constituit brusca revelaţie a unui adevăr nu foarte confortabil: când s-a organizat vizita grupului de achiziţie Tate, însoţit de curatorii specializaţi pe artă est-europeană, opţiunea acestora a fost foarte tranşantă: Bucureşti şi Cluj. Nici un fel de lobby nu a putut deturna acest traseu, unicul recunoscut pentru ochiul expertului străin. Bucureştiul venea cu oferta unei capitale, iar Clujul venea cu notorietatea şcolii ai cărei reprezentanţi erau deja nume râvnite pe piaţa artei internaţionale. Timişoara nu avea la acea dată nicio recunoaştere majoră. În acest context, am aplicat unica strategie viabilă, cea recunoscută din străvechime: a-i duce lui Mahomed muntele. Am mers la Cluj cu o expoziţie majoră a grupărilor 1.1.1. şi Sigma, respectiv cu un mesaj limpede despre prezenţa unei arte de calitate începând încă din anii 60. Impactul a fost foarte puternic şi şi-a avut urmarea scontată şi atent arhitecturată: a impus prezenţa acestor valori în ochii specialiştilor veniţi. Dacă decizia a fost înţeleaptă, mai înţeleaptă a fost urmarea ei: Ovidiu Şandor a decis, strategic, că va trebui să facem cunoscută Timişoara internaţional, printr-un eveniment major de artă contemporană organizat aici. Argumente aveam o mulţime, şi ele ţineau de evidenţa unei istorii recente: Timişoara fusese, pentru România, creuzetul în care s-a pregătit naşterea artei contemporane , datorită primatului artei contemporane în acest spaţiu (prezenţa grupării 1.1.1. şi a grupului Sigma, active în deceniile 6-8, sau festivalurile de artă din anii 90). Paşii ce au urmat au fost doar efectul acestei nevoi: crearea unei fundaţii centrate pe organizarea unui asemenea eveniment. Cum nu eram încă decât noi, cei puţini implicaţi iniţial, opţiunea a venit de la sine: Ovidiu m-a sunat să mă întrebe dacă doresc să fac parte, alături de el, ca membru fondator, din Art Encounters, iar răspunsul a fost, evident, afirmativ. Aşa încât, fără să realizăm proporţiile istoriei ce urma să crească, ne-am trezit parteneri, angrenaţi în naşterea a „ceva” ce urma să fie definit: bienală / trienală de artă, un festival?... Încet-încet, lucrurile s-au cernut. Ele au căpătat un contur mai ferm după întâlnirea cu Nathalie Hoyos şi Rainald Schumacher, curatorii ce au îmbrăţişat dintru început ideea unui asemenea eveniment. În scurtă vreme, cei doi curatori au definit şi câteva coordonate ale proiectului şi, astfel pregătiţi, la începutul anului 2015 am pornit în căutarea primilor parteneri. Ei s-au numit, pe rând, Primăria Timişoara, Direcţia pentru Cultură, Muzeul de Artă Timişoara, Ordinul Arhitecţilor, Facultatea de Arhitectură, Facultatea de Arte şi Design, Universitatea Politehnică, Institutul Cultural Francez, Centrul Cultural German, galeriile oraşului – Galeria Calina, Galeria Jecza, Galeria Calpe, Uniunea Artiştilor Plastici, apoi Institutul Cultural Român şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană, instituţii şi organizaţii-cheie creând între toate o platformă de colaborare. Entuziasmul şi deschiderea cu care au fost primite propunerile parteneriale ne-au demonstrat că, într-adevăr, un asemenea moment era aşteptat şi că se conturaseră deja condiţiile naşterii sale. Acest entuziasm a făcut şi ca ideea iniţială să tot crească, adăugându-i-se elemente ce i-au dat o amploare neaşteptată.
– Opţiunea spre care v-aţi îndreptat a fost aceea a artei româneşti. De ce? Nu era mai interesant să fie aduşi artişti internaţionali în România?
– S-a dat, într-un dialog purtat pentru revista „Orizont”, un răspuns acestei întrebări. Argumentul lui a fost deosebit de pertinent: interesul pe care îl avea Art Encounters era să coaguleze „o platformă artistică la nivel naţional, care să suplinească lipsa dialogului cultural între specialiştii din domeniul artelor vizuale şi că această platformă putea fi creată la Timişoara, loc cu o oarecare tradiţie în acest sens.” De asemenea, noi doream să punem în valoare arta românească contemporană, cunoscută sporadic şi incomplet, şi să o prezentăm de manieră coerentă şi convingătoare unui public care să o descopere în integralitatea ei. O componentă deosebit de interesantă pe care au adus-o curatorii străini a constituit-o prezenţa artiştilor români – sau născuţi în România –, ce au o carieră internaţională consistentă: Gert şi Uwe Tobias, Anca Muntean-Rimnic, Marieta Chirulescu, Daniel Djamo, Ioana Nemeş, AlwinLay, Dan Mihălţianu etc. Prezenţa lor în cadrul bienalei a facilitat dialogul între artişti aparţinând aceleiaşi surse inspiraţionale, marcând, totodată, şi diferenţele ce se nasc prin contactul cu medii diferite de formare şi evoluţie artistică.
– În ce a constat beneficiul invitării unor curatori străini?
– Argumentele au mai fost, de asemenea, invocate: „Prezenţa curatorilor străini, veniţi din spaţiul germanic, a reprezentat foarte mult pentru spiritul echipei; a adus, în primul rând, o perspectivă mai obiectivă. Noi cei de aici, obişnuiţi cu un anumit unghi de vedere, riscăm să nu ne putem desprinde de acel unghi, pe când ei, veniţi din afară, pot avea o privire proaspătă, se pot distanţa de părerile preconcepute, pot aşeza valorile după criterii mai imparţiale. A însemnat apoi o experienţă a marilor evenimente. Ei au mai fost implicaţi în bienale, în expoziţii mari. Au venit cu un portofoliu de relaţii pe scena internaţională care a făcut mai simplu dialogul cu unele dintre marile personalităţi invitate. În plus, dincolo de toată modestia lor, au fost modele de implicare şi responsabilitate. Au impus, de la prima ediţie, o ştachetă a prezentării unei expoziţii faţă de care, la următoarele manifestări nu se poate imagina un recul. Acurateţea informaţiilor, crearea parcursurilor de vizitare, eleganţa panotării sunt trăsături câştigate ce constituie un etalon pentru orice altă expoziţie.”
– Art Encounters a folosit, pe lângă spaţiile consacrate pentru artă, şi multe spaţii neconvenţionale. Care a fost miza acestui exerciţiu?
– În primul rând a fost vorba de un semnal, pe care arta contemporană în general îl dă, anume acela că nu doreşte să privilegieze doar anumite circumstanţe situaţionale sau spaţiale – ci că ea este o manifestare deplin democratică pe care oricine are dreptul să o consume în maniera sa proprie. În acest context, se poate manifesta oriunde – şi demonstraţia s-a făcut prezentând artă fie într-un mall comercial, de către kinemaikon, fie în spaţiul străzii – ca în performance-ul Odă materiei, pregătit de Matei Bejenaru cu un cor de deţinuţi –, sau în spaţii cu funcţionalităţi diferite, dar compatibile cu sensul gestului artistic – Sinagoga din Cetatea Timişoarei, Biblioteca Academiei, Sala de sport a Liceului Gerhardinum, în spaţii business – City Business Centre –, în spaţii abandonate – Cazarma U, halele Teba din Arad, alături de spaţiile ce vin cu prestigiul muzeal – Muzeul de Artă din Timişoara, cel din Arad, sau de cele destinate, în mod normal, acestui scop – galeriile de artă: Galeria Helios, Galeria Calina, Galeria Jecza. De asemenea, Art Encounters a atras, implicit, atenţia asupra unei mari disponibilităţi a oraşului, în ansamblul său, de a se reconverti în vast receptacul al artei. În acest sens, Art Encounters a creat şansa redescoperirii propriului oraş. În plus, s-a mizat pe efectul de surpriză, pe care marea diversitate a spaţiilor l-a creat. Amploarea evenimentului – ce a cuprins şi ampla desfăşurare de locaţii – a constituit metoda prin care am dorit să marcăm evenimentul, să-l scoatem din zona de nişă ultra specializată pe care, îndeobşte, arta contemporană o ocupă. În momentul în care bienala s-a răspândit peste tot, ea a devenit o prezenţă ce nu mai putea fi neglijată. S-a democratizat, ajungând la îndemâna oricui dorea să interfereze cu ea. În acest fel, bienala a devenit un bun accesibil de către publicul larg.
– Şi ajungem, astfel, la o altă realizare a bienalei. Afluenţa publicului tânăr.
– Ne-am propus dintru început să accedem la o participare cât mai consistentă a tinerilor, principalii destinatari ai artei contemporane. În acest sens, am gândit un program cu sprijinul partenerilor de la Institutul Francez ce aveau o experienţă anterioară în direcţia animării publicului. Aici se impune adăugarea câtorva nume proprii: Anouk Lederle, Delia Crăciun, Ingrid Diac. Împreună cu această echipă – ea însăşi o echipă de voluntari ce s-a adăugat nucleului iniţial –, am construit un întreg program de educaţie prin artă, ce a antrenat tinerii. Şi am făcut-o, mizând pe două ipostaze distincte ale acestora. Pe de o parte, ca public invitat să descopere arta – şi în acest sens au fost create materiale şi s-a dezvoltat un întreg mecanism de relaţionare cu şcolile: zile dedicate profesorilor , în care li s-a prezentat oferta educativă pe care să o preia. Pe de altă parte, tinerii – elevi în clasele superioare de liceu sau tineri studenţi, au fost pregătiţi a fi, la rândul lor, mediatori culturali. Care a fost rolul lor? Să explic. Pentru noi, însăşi noţiunea de „mediere culturală” este un concept nou. Or, experienţa curentă spune că un vizitator neavizat, aflat în faţa unei lucrări de artă contemporană ce se exprimă printr-un limbaj foarte individualizat, se blochează, comunicarea dintre operă şi consumator se întrerupe. Expoziţiile au inclus foarte multe medii de exprimare – pe lângă mediile recunoscute ca medii de exprimare pentru artă, pictură, grafică, sculptură, şi alte medii cu care publicul obişnuit al Timişoarei nu e atât de familiarizat: instalaţie, mijloace media, foto, video, instalaţie multimedia, performance etc. În acest context, rolul voluntarilor a fost acela de a informa, de a ghida şi de a interacţiona cu vizitatorii expoziţiilor. Câştigul a fost dublu: vizitatorilor li s-a oferit, într-un limba jaccesibil, o cale de acces spre ceea ce era prezentat, o cheie de dialog cu opera/ artistul prezentat, facilitându-le apropierea de aceasta/ acesta. La rândul lor, mediatorilor, preponderent liceeni şi studenţi, Art Encounters le-a adus o experienţă foarte bogată: i-a apropiat, prin informare şi acces direct, de arta contemporană, i-a făcut să deprindă abilităţi de a comunica, de a se plia pe nivelul de înţelegere al publicului cu care veneau în contact, apoi, prin întâlnirile periodice organizate, i-a ajutat să îşi creeze o comunitate constituită pe valori apropiate, pe interese şi satisfacţii similare. Ne-am bazat în mare măsură pe spiritul deschis şi pe spontaneitatea voluntarilor, care au făcut posibilă apropierea publicului larg de arta contemporană. Satisfacţia cea mai mare astăzi, la jumătate de an după ce această experienţă s-a consumat, este să îi regăsim pe aceşti tineri revenind la mai toate evenimentele de artă ce se organizează în oraş. Este limpede astfel că influenţa Art Encounters a fost majoră, precum la fel de limpede este că ea trebuie dusă mai departe într-o formă de continuitate.
În acest context, fundaţia este în curs de a găsi forme prin care să se permanentizeze programele pe care le-am început în cadrul bienalei şi care s-au bucurat de atâta succes. Suntem conştienţi că, mai cu seamă într-un domeniu atât de sensibil precum educaţia, experienţa concentrată în expresia „cu o floare nu se face primăvară” este foarte adevărată. Ca pentru toate construcţiile solide este nevoie de baze ferme, de continuitate, de consecvenţă. Or cultura este un asemenea tip de construcţie.
Pentru a încheia în nota entuziastă în care această experienţă s-a consumat, voi cita dintr-o scrisoare ce o adresam unui prieten pe când Art Encounters începea. Pentru cei ce îşi amintesc de literatura lui Slavici, aş numi acest episod „Efectul Popa Tanda”:
„…imaginează-ţi ce bucurie trăiesc când, într-un oraş ca Timişoara, am reuşit să mişcăm mii de oameni spre artă!
Stau în curtea cazarmei, copilul născut cu truda şi nebunia mea într-o lună, şi văd cum intră continuu tineri bucuroşi că li se dă ceva contemporan cu spiritul lor, copii fără niciun fel de inhibiţii, bătrâni curioşi să descopere ce nu au văzut într-o viaţă. Cazarma, ferecată în mijlocul oraşului de aproape 40 de ani, e deschisă, luminată, primitoare, iar eu mă simt copleşită de prea multul care mi s-a dat...
Azi au venit să vadă expoziţiile din cazarmă 260 de oameni. Pentru cine trăieşte normal, într-o lume normală, nu e nimic extraodinar, dar pentru noi, aici, este extraordinar. Ieri am întâlnit 148 de profesori ce au venit să se instruiască cum îşi pot aduce clasele. Am vorbit, am explicat, ne-am/şi i-am entuziasmat...
S-a declanşat o mică nebunie. Oamenii au atâta nevoie de entuziasm şi nu au curajul să-l manifeste.
Probabil că din afară pare hilar: Popa Tanda. Spiritul desuet-moralizator... Dar lumina din ochii tinerilor studenţi cu care m-am întâlnit ieri, privirea cu care sorbeau fiece cuvânt era reală. Ea nu poate fi desuetă. Cum la fel de reală e energia pe care simt că am înmagazinat-o în estimp şi care acum debordează...”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
