– Stimată doamnă, Dumneavoastră sunteţi dovada vie că şi în România se poate trăi din artă, v-aţi transformat casa în muzeu de artă contemporană şi promovaţi creaţiile artistice actuale. Cum se explică succesul dvs.?
– Aţi pus multe întrebări. Să mă gândesc de unde să încep… Cred că va trebui să o luăm cu capătul celălalt, al explicaţiei. Nu spun al explicaţiei succesului, pentru că niciodată nu mi-am pus problema să ajung la vreo izbândă. S-a pus doar problema să ajung… Şi asta tocmai pentru că trăim în România. Tocmai pentru că am trecut printr-o lume în care totul a trebuit reconstruit, făcut de la capăt. Nimic nu a fost primit, moştenit, nimic nu a fost clar şi sigur dintru început. Şi atunci te afli ca pe un câmp larg. De jur-împrejur, doar linia orizontului. De jur-împrejur, gol. Ca să te poţi aşeza, trebuie să-ţi iei repere. Să-ţi aşezi un punct stabil, care să-ţi fie centrul. Apoi să-ţi pui punctele de sprijin: un început. Nu e nicidecum vorba de izbândă, de succes. Doar teamă. Teamă că nu vei reuşi, teamă că, pe câmpul acesta larg, în care eşti aproape singur, te pot hăui lupii… Cu cât teama este mai mare, cu atât resursele tale interioare ce se mobilizează sunt mai în alertă, mai active. Dacă vă imaginaţi România ca un asemenea câmp în care noaptea hăuiesc lupii, vă daţi seama că succesul este o noţiune atât de relativă, încât nu poate fi luat în discuţie. Mai ales dacă nu ştii să faci nimic altceva decât artă, sau, mă rog, ceva ce are de-a face cu arta. A ta sau a altora.
Succesul trebuie pus în relaţie cu un plan, cu un model preexistent, pe care să le împlineşti. Or, în cazul nostru nu a fost aşa. Un bun prieten, arhitect, vrând să mă atace într-o dispută, mi-a spus, la un moment dat, că am o filosofie de „gospodină”, că nu mă conduc, aşadar, după un mare proiect anticipativ, ci că acţionez în virtutea paşilor mărunţi, construind din aproape în aproape. A avut dreptate. Jignirea pe care, însă, credea că o lansase, era un frumos compliment: viaţa mea s-a construit organic, fără convulsiile marilor constrângeri, pe „pipăite”, urmând, intuitiv, sensul firesc pe care îl alegea momentul, cel mai bun sens al fiecărui moment, într-o atentă evaluare. Ca o gospodină, ce ştie să se uite la cer când vrea să pună albiturile să se zvânte la soare. Dacă vede neguri de furtună, „planul” se remodelează. Aşa s-a remodelat viaţa noastră. A pornit de la un geamantan verde de lemn. Aşa îmi povestea Peter (sculptorul Peter Jecza, soţul meu, ce nu mai e aici de aproape şapte ani) povestea venirii lui la Timişoara, în anul 1963. Cu un geamantan verde, în Gara de Nord. Într-o seară când a ajuns de la armată, unde îşi făcuse stagiul de după facultate. Până să ajungă la „succesul” pe care l-aţi vrea explicat, geamantanul acela verde de lemn, ce conţinea „efectele” unui tânăr absolvent proaspăt eliberat din stagiul militar, a poposit câţiva ani în camera de cămin unde erau cazaţi nou-veniţii asistenţi universitari. Al lui Peter s-a cazat alături de al viitorului profesor universitar Costică Constantin, ajuns şi el în acelaşi timp din Oltenia natală, profesor la Universitate. Vreo doi ani. Era prin 1963. Au urmat alţi ani. Mulţi. Guvernaţi, toţi, de o singură lege: aceea a muncii egale, constante, continue, „ca stelele pe cer”, cum obişnuia Peter să spună. Fără niciun rabat, cum îl invoca, de data aceasta, tot el, pe Dumitru Anghel care, venit în vizită la Timişoara tocmai astfel îi îndemna pe mai tinerii lui colegi, să muncească: fără să se gândească nicio clipă la succes, ci doar aşa, cum ştiu ei mai bine…
Asta să fie aşadar cheia „succesului”? Probabil că da. Alături de încă ceva, ce la mine a fost tot timpul foarte important: să stau alături de cineva pentru care să mă pot mobiliza. Se spune că oamenii puternici au curajul de a fi singuri, de a-şi fi suficienţi sieşi. Nu ştiu cât de adevărat este asta şi pentru mine; oricum, nu e adevărat în mod nenuanţat. Eu nu cred că-mi sunt suficientă indefinit. Nu mă motivează singurătatea. Am nevoie de ceva în afară: să dau, să pot împărţi, să fac ceva pentru… Cred că eu măsor timpul în etape: fac ceva, mă implic cu toată energia, mă avânt, după care am nevoie de recul. Evaluez. Trag linie, mă adun, strâng puteri noi, pentru ca, eventual, să o pot lua de la capăt… Nu mă pot avânta însă, fără să mă asigur că pământul nu îmi stă, ferm, stabil, sub picioare. Măsor, socotesc, cântăresc şi apoi, dacă am un ţel în faţă, nimic nu îmi poate fi potrivnic. Pot răsturna munţii.
Poate ţine de caracterul meu legat de pământ, mai pragmatic: o zonă de stabilitate, de pe care, dacă am pentru ce, să mă pot desprinde oricât de departe. Nimic nu e prea mult sau prea greu. Această „chemare” trebuie să vină, însă, dinafară: un mobil, o nevoie, un sentiment. Cel mai sigur: dragostea. Cu ea am construit, pentru ea am ştiut să lupt, să dau, să fac. Ea, dragostea, a fost resortul oricărui lucru făcut până acum. Iubit, soţ, copil, oamenii din jurul meu cărora am simţit că le sunt de ajutor.
Aşa a ajuns casa noastră „muzeu de artă contemporană”, cum spuneaţi. Din dragoste împărţită, împărtăşită… Am construit în timp o casă mare. Peter, sculptor fiind, avea lucrări multe, volume – „copiii” lui, cum îi plăcea să spună, obiecte tridimensionale, ce necesitau spaţiu. Casa s-a făcut după măsura acestora. În momentul în care a ajuns, însă, aşa, nu se justifica să rămână destinată doar celor trei oameni ce locuiam în ea şi astfel s-au adunat în jurul nostru, la început doar prieteni, cunoscuţi, iubitori de artă, mai apoi necunoscuţi, o comunitate care s-a închegat, în timp, în jurul acestui nucleu pe care arta l-a constituit, care simţeau nevoia să primească această hrană pe care arta o oferea. Şi au primit-o constant. Sunt douăzeci de ani de când Casa Jecza este deschisă tuturor acelora ce îi trec pragul. Ceea ce este frumos, însă, e că a rămas în tot acest timp, Casa Jecza, adică un spaţiu cu suflet, nu neapărat muzeul de artă, cum l-aţi definit dumneavoastră, o instituţie rece, susţinută prin funcţiuni. Casa Jecza este în continuare un spaţiu locuit, viu, vibrant, animat, ce îşi dezvăluie un suflet, aşa cum doar o casă îşi poate dezvălui. Iar noi, cei ce am mai rămas în casă, suntem cei ce dăruim în continuare. Sună destul de idealizat, dar aşa este: dincolo de orice pragmatism, de orice concept de eficienţă, trebuie să rămână un ideal. Câtă vreme acesta reuşeşte să-şi prezerve forţa constructoare, restul vine cumva. Mai greu, mai uşor, dar vine. „Ca stelele pe cer”…
– Aveţi la Timişoara o Galerie care vă poartă numele, Jecza. Ce înseamnă o galerie de artă în lumea de azi? Care sunt principiile care vă guvernează activitatea?
– Să detaliez. Primei dumneavoastră întrebări i-am răspuns cu o „poezie”, adică cu o punere în cadru a unor principii invizibile, ce guvernează din adâncime nu doar mersul unei „afaceri”, ci calea pe care ţi-o alegi în viaţă. Aceste legi sunt legate pentru noi, ca oameni, de artă, de pasiune, dragoste, de dorinţa de a împărtăşi valori. Ele nu spun încă nimic despre ceea ce este la vedere, imediat. Despre lucrurile pragmatice. Despre cum vin notele de plată, despre cum se organizează un eveniment de succes… La acest nivel intră în funcţiune reţetele, lucrurile care se învaţă, organizarea, managementul. În această „schemă”, noi funcţionăm pe mai multe paliere: din aproape în aproape, am crescut un sistem care se susţine, în care fiecare element funcţionează în sine, dar funcţionează şi în relaţie cu celelalte: avem, pe de o parte, nucleul – memorial, de acum, întrucât Peter Jecza, generatorul întregului acest sistem, nu mai este de şapte ani – Casa Jecza, un spaţiu cu peste o mie de lucrări ale artistului, spaţiu interesant, ce alătură creaţiile proprii, altor creaţii, rod al unor colecţii ce s-au constituit în timp; există apoi o altă entitate, cu o viaţă distinctă, Fundaţia Triade, organizată după principiile unei fundaţii ce susţine şi promovează valori de artă, asigurând comunicarea între diversele medii de exprimare sau forme de comunicare – arte vizuale (principalul pilon), muzică, arte performative, literatură. Există apoi o formă de întreprindere, societate, definită după legile economice ale producerii de venit, autonomă patrimonial. În „construcţia” de care vă vorbeam, acestui segment îi revine o parte importantă. Este versantul ce nu îşi permite multă „poezie”. Are angajaţi, obligaţii, contracte etc. Specificitatea legată de nucleul pe care îl prezentam la început este aceea că tot ceea ce face această societate are drept obiect de activitate arta. Dezvoltă un program finanţat iniţial printr-un proiect european de investiţie, are un atelier profesional foto, prin care expoziţiile noastre sunt documentate prin cataloage, albume, are o mică tipografie ce serveşte aceluiaşi scop, are un spaţiu de galerie de artă. Ca peste tot în lume, galeria este, însă, doar o „vitrină”, echivalent al unui un show room, în limbajul altor domenii. Viaţa galeriei, însă, începe în spatele acestei vitrine: contactele cu cei care ajută la promovarea artei – curatori, alte galerii, instituţii muzeale, participări la târguri de artă, prezenţă pe alte pieţe etc etc. În acest punct, intervin principiile pe care le pomeneaţi, care sunt, de fapt, mecanisme foarte specifice a căror stăpânire nu se poate face spontan, ci trebuie însuşită, învăţată. Andrei Jecza, fiul meu şi al lui Peter, a însuşit în mod sistematic acest mecanism, prin formarea sa profesională, definitivată cu un master de specialitate la Londra, la un prestigios institut de artă – Sotheby’s. Important este că întreg acest sistem, născut organic, este un sistem integrat, în care fiecare element este important şi îşi joacă rolul specific: Casa Jecza funcţionează ca o platformă de referinţă, creând garanţia numelui unui artist ce nu şi-a trădat niciodată principiile valorice, fundaţia Triade aduce deschiderea spre ceilalţi, precum şi componentele de educaţie, de formare de public, comunicare, legătură cu comunitatea, partea de cercetare, de fundamentare a valorilor cu care operează, iar societatea, cu Galeria Jecza, implică partea pragmatic activă, cea care produce şi susţine celelalte segmente, beneficiind, la rându-i, de suportul acestora. Tot ca o mică gospodărie ţărănească, ca să mă întorc la prezentarea făcută la început. (Pentru a face o paranteză, spun că acum se aplică principiul, considerat inovativ, al „clusterului”, al dezvoltării intercorelate de entităţi ce au un punct comun; clusterul exista, însă, şi la bunicii mei, acum o sută de ani, nenumit astfel doar, dar funcţionând după aceleaşi principii ale unei organicităţi a funcţiilor vitale dintr-o gospodărie: acolo totul se producea „in house”, construind astfel o lume armonică, o structură viabilă prin propriile mecanisme).
Pentru a reveni la Galeria Jecza, aceasta este o galerie de portofoliu, adică o galerie ce promovează un număr limitat de artişti pe care îi reprezintă pe o durată de timp mai amplă, urmărind creşterea recunoaşterii acestora, asemenea unui impresar ce reprezintă un artist muzical. Aceşti artişti ai galeriei sunt cei ce înmănunchează valorile în care galeria crede, cu care se identifică. Este vorba despre un act de selecţie care identifică, în final, galeria însăşi, dându-i caracterul specific. Pentru a exemplifica, dacă Galeria Jecza se ocupă de promovarea grupului 1.1.1. sau Sigma, adică a unui anume tip de neo-constructivism, spre exemplu, nu va expune vreodată artişti din şcoala băimăreană, chiar dacă îi admiră, separat, în alt context. (Asemenea magazinelor specializate ce nu vând şi parfumuri şi zahăr în acelaşi timp). Acest tip de magazine-conglomerat, a existat – şi mai există încă în structurile moştenite pe linie sindicală ale asocierilor profesionale, unde apropierea s-a făcut pe alte criterii decât cele ale opţiunilor artistice: pe criterii de interese de breaslă, de cele mai multe ori. În galeriile vechiului Fond Plastic se expuneau de toate – şi rochii, şi tablouri cu flori, şi pensule.
– Ce parteneriate dezvoltă Galeria Jecza are în străinătate? Care sunt legăturile Galeriei Jecza cu lumea din afara României?
– Am încercat mai multe formule parteneriale până acum. Iniţial avusesem chiar iluzia că am putea face o galerie comună cu o alta. Ne-am dat seama că nu poate fi viabil, întrucât galeria exprimă în mod aşa intim o anume opţiune – în funcţie de propriile gusturi, de cele ale unui anume public, de felul cum acel public este pregătit, de atâtea alte inefabile, încât ea nu poate fi reproductibilă în mod identic. Există, însă, segmente ale activităţii unei galerii care trebuie să fie, în mod obligatoriu, puse în relaţie cu lumea dinafară. Altminteri galeria intră într-un unghi de autism. Aceste segmente comune de interes trebuie cu atenţie identificate, explorate şi valorificate. De exemplu, în acest moment, un parteneriat pe care îl dezvoltăm este acela cu Galeria Diehl din Berlin, o galerie cu serioasă prezenţă pe scena artei contemporane europene, cu temporare prelungiri în SUA sau Rusia. Împreună cu această galerie am început programul de aşezare a Grupului Sigma din Timişoara pe scena artei europene, pentru a dobândi locul ce i se cuvine. Am făcut împreună expoziţii, am planificat participarea la târguri de artă. Anul acesta, spre exemplu, spre finele lui, vom organiza în „tandem” o expoziţie, cu doi artişti de valoare similară şi vârstă identică – Constantin Flondor şi Christian Megert, unul venind din spaţiul germanic şi reprezentat de Galeria Diehl, celălalt venind din spaţiul nostru, reprezentat de galeria noastră. La fel, anul acesta participăm la târgul Volta de la New York, alături de o galerie din Bucureşti, susţinând solidar, un acelaşi artist.
Legăturile cu lumea din afara României sunt fundamentale. Arta contemporană, chiar dacă trebuie să reprezinte o voce locală are vizibilitate şi este receptată la nivel global, or, în această situaţie, ca galerie, trebuie să te afli pe această piaţă globală. Dacă vrei ca valorile pe care le promovezi să fie validate internaţional, trebuie, în primul rând, să fii validat internaţional tu însuşi, ca galerie… E o miză extrem de importantă, de o dificultate extraordinară. Presupune efort, din toate punctele de vedere – curatorial, managerial, antreprenorial, financiar, presupune risc, presupune o permanentă stare de alertă şi un grad ridicat de stres. Sigur, ca în oricare alt domeniu competiţional, unde regulile sunt clare, dar dure, iar rezultatele, incerte... Este, însă, unica şansă de a ieşi din conul anonimatului. De această parte strategică a prezenţei noastre internaţionale se ocupă Andrei Jecza.
Reuşitele de până acum? Acestea sunt legăturile stabilite cu câteva dintre muzeele importante ale Europei, impunerea unor nume de artişti români în aceste spaţii de maximă vizibilitate (Mihai Olos, artist deosebit de important, achiziţionat de Muzeul de Artă Contemporană din Cracovia, Constantin Flondor, achiziţionat deja de Muzeul Ritter din Germania şi urmând a intra în colecţia Muzeului Tate din Londra, alături de Grupul Sigma, Genti Korini, de către Colecţia Deutsche Telekom, interesul altor câtorva muzee pentru artiştii pe care îi reprezentăm etc). Întreaga strategie a galeriei este orientată în direcţia unor contacte valoroase pentru vizibilitatea internaţională a artiştilor, cea care poate valida poziţionarea acestora pe plan global. În acest context, un rol extrem de important îl au participările la târgurile internaţionale de artă, adică în acele locuri ce au devenit platforme de întâlnire ale actorilor scenei de artă. De fapt, evaluarea galeriilor se face după criteriul acestor participări, fiecare manifestare fiind creditată cu un anumit punctaj, iar însumarea acestor puncte creând o scală de evaluare a galeriilor.
– Cine şi cum poate impune un artist plastic?
– Răspunsul îl aveţi deja, parţial. Acest răspuns este, însă, mai întâi, condiţionat de un element preliminar, de la care trebuie pornit: nu se poate impune un artist în afara valorii intrinseci a artei lui. Acţiunile artificiale de impunere a unui artist sunt, în mod categoric, sortite eşecului. Odată trecut acest prag, da, se poate vorbi de grade diferite de „impunere”, care, la rândul lor, sunt foarte laxe şi imprevizibile. Ele ţin de conjunctură, de anume condiţii de receptare – moment prielnic, context istoric, geografic etc -, de anumite strategii de marketing, de vizibilitate, de un set foarte complex de factori ce se pot întruni într-un număr extrem de restrâns de cazuri, adică acelea care se văd a posteriori. Nu le poţi prevedea în nici un caz. Altminteri ar deveni o reţetă accesibilă oricui şi s-ar devaloriza.
– Care sunt legăturile Galeriei cu colecţionarii de artă? Care ar fi rolul acestora în promovarea artei actuale?
– Colecţionarul de artă a devenit, mai mult ca înainte, unul dintre actorii principali ai scenei de artă, cu un rol activ în atribuirea valorii operei, ce se validează (şi) prin aportul subiectiv al acestuia. În acest sens, s-a modificat substanţial distribuţia rolurilor, în favoarea colecţionarului. Acesta, prin actul selecţiei pe care îl face, investeşte opera aleasă cu o valoare materială, care, în mod mai mult sau mai puţin perceptibil, se răsfrânge asupra operei, obiectivându-i valoarea. Un test simplu arată că o lucrare cumpărată cu o sumă extrem de importantă de bani, are tendinţa automat să fie percepută ca mai „frumoasă”.
Rolul colecţionarului este, însă mult mai amplu. El este unul dintre factorii ce pot dinamiza scena de artă, prin interesul manifestat faţă de un artist sau altul, este unul dintre motoarele acestei scene. Paralel, joacă un rol activ în conservarea creaţiilor, fie în colecţiile proprii, fie ca susţinători ai altor colecţii. Există o dinamică foarte complexă prin care locul colecţionarului a substituit, parţial, pe acela al criticului de artă, a cărui voce nu mai reprezintă neapărat un filtru neiertător al valorii.
Ne mişcăm pe un teren fluctuant, de o maximă fragilitate, în care inefabilul are locul său major.
– Ce este Art Encounters? Prestigioasa revistă „Arta” a consacrat în ultimul ei număr acestui eveniment un dosar întreg.
– Pentru răspunsul la această întrebare solicit un spaţiu aparte, pentru că este o discuţie amplă ce nu poate fi expediată printr-un răspuns fragmentar.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
