Scrie Ioan Ghica despre Iasii tineretilor sale: "Trei sau patru mari boieri tin toata iarna casa deschisa, unul dupa altul, de doua ori pe saptamana". Intra cine voia, se aseza la una dintre cele 20 de mese si se apuca sa joace.
"Sa nu credeti ca mizele se margineau la vreo mie de lei sau doua; cele de zece sau douazeci de mii sunt abia ordinare. Averi intregi dispar intr-o seara si nenorocitul care si-a piedut tot ce avea se retrage cu ochii stinsi, cu capul infierbantat, ca sa-si zboare creierii".
Se juca de regula whist, un joc adus in Principate de ofiterii rusi. Se mai jucau stos, faro, boston, ombre, dar si ombra si otuzbir sau treizeci si unu, aduse de turci. In 1838, M. Sturdza a desfiintat ziarul lui Gh. Asachi de la Iasi sub motiv ca un articol asocia numele Rusiei cu jocul de whist, fapt care il deranjase pe consulul rus.
In romanul sau, ramas in manuscris, Istoria lui Alecu, acelasi Ion Ghica ne descrie Casa Luculescu din Bucuresti, unde fumul tutunului, adunat de o palnie fixata in tavan, "iesea prin pod, ducand cu dansul batai de inima, noduri grele, mostenirea multor copii, lacrimile nevestelor". Pentru a lucra intr-o astfel de casa slugile plateau bacsis, deoarece tutunul, cafeaua, cartile si lumanarile erau platite aici "cu un pret inzecit decat in alte locuri".
Bani, averi, slujbe, mosteniri se duc pe apa Sambetei la jocurile de noroc, atunci, ca si mai tarziu. Unii se vindeca de patima jocului, ca de pilda Nicu Gane, dar si in cazul lui abia dupa ce pierde, la plecarea din Dorohoi, o multime de bani. Altii practica jocuri inofensive, ca lotonul, care se juca in familie. Sau sahul, de care sunt indragostiti multi. Printre ei Nicolae Balcescu, mare pasionat, ca si Ion Ghica. Nicolae Kretzulescu, atunci cand ramane la Marsilia in carantina, joaca sah trei zile in sir. Mari jucatori de sah au fost Titu Maiorescu, M. Sadoveanu, Demostene Botez, Al. Bratescu-Voinesti (vezi povestirea lui Paltonul sau paginile in care evoca intalnirile sahistice cu Maiorescu, de la casa acestuia din urma, de pe str. Mercur).
Acasa sau la club se joaca si loteria, ruleta, biliardul, pana cand ciclismul, automobilismul si, mai tarziu, aviatia aduc pasionatii aristocrati in societate pentru a-si consuma timpul liber.
Pe langa naruitoarele jocuri de noroc, vanatoarea continua sa ramana principala atractie. Vara era sezonul vietuitoarelor "cu pene", iar iarna al celor "cu par", scrie N. Gane. Se vanau ursi, mistreti, cerbi, cocosi de munte, ierunci, dropii, potarnichi, iepuri, vulpi, prepelite, sitari. La vanatoare nu se mergea calare, ca in Franta sau Anglia. Se mergea "cu arma la picior", adica oamenii vanau inaintand pe jos, in grup si insotiti de caini. Se dadea astfel o sansa mai mare animalelor de a scapa.
Radu Rosetti evoca in amintirile sale vanatorile organizate de tatal sau de bunicul sau la Bohotin, unde erau "trei mii de falci de padure intr-o intinsoare, marginindu-se cu alte mii de falci, mai ales manastiresti, iar vanatul de tot soiul misuna in codri, in campii, in luncile Jijiei si ale Prutului, in stufariile iazurilor". La Pralea, la alta mosie a parintilor sai, Radu Rosetti ii intalnea pe C. Negri, V. Alecsandri, Zizin Cantacuzino, C. Sutu, A. Aslan.
La Mircesti, la conacul lui V. Alecsandri, bineinteles ca tot vanatoarea reprezenta principala preocupare. Aceasta era un pretext de intalniri periodice ale boierilor cu prietenii lor (de regula, toti veneau cu familiile). Nu era o modalitate de a obtine hrana suplimentara. Era farmecul naturii, descris cu atata talent si traire de M. Sadoveanu, impatimit vanator si pescar el insusi, sau de N. Gane, intr-o vreme in care boierii erau mai mult de spirit decat de vita.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
