Tradiţia amplasării unor statui la răspântiile sau în pieţele Bucureştilor împlineşte anul acesta 140 de ani, o vârstă fragedă dacă o raportăm la lumea antică, catolică sau budistă, însă venerabilă pentru spaţiul ortodoxo-musulman din Balcani. Inaugurată în ziua de 20 noiembrie 1874, când Domnitorul Carol I a „încredinţat orăşenilor Capitalei monumentul lui Mihai Viteazul”, această tradiţie a fost înscrisă pe coordonate politice şi culturale vădit didactice, ea trebuind sa trezească în privitorul ocazional curiozitatea, iar în cel interesat o ,,fierbinte mândrie patriotică". Explicaţia este simplă: cu toate că naţiunea noastră se apropia de cel de al doilea mileniu al existenţei sale, Statul Român – asemenea celui italian – abia se închegase, cuprinzând, însă, doar jumatate din teritoriul istoric, din ţara propriu-zisă. Pentru spiritul românesc statuile Bucureştilor trebuiau, aşadar, să fie un fel de cariatide menite să susţină însuşi viitorul naţional, ele fiind totodată şi reperele unui trecut recent, dar glorios, de ctitorire a României. Din acest unghi ne putem lesne explica abundenţa statuilor reprezentând marii bărbaţi de stat, eroii luptelor petru cauza natională şi pe creatorii de cultură naţională. Tot din acest unghi avem motivaţia dispariţiei lor – prin ordinul 2.493/1948 – în primii ani ai regimului ruso-comunist nu doar neromânesc, ci şi antiromânesc, întrucât era vorba de un tip de imperialism ideologic.
Astăzi, când a căzut vechiul sistem impus de ruşi, constatăm că pierderile sunt semnificative, deşi – cu puţină bunăvoinţă – reparabile, fiind de salutat repunerea pe soclu a statuilor lui Ionel Brătianu (opera lui Ivan Mestrovici) şi Eugeniu Carada (autor Ernest Dubois), cât şi recrearea statuii lui Carol I. O scurtă trecere în revistă a lor ne poate lămuri fiecare caz în parte.
Astfel, la intersecţia din Piaţa Universitătii se afla monumentul dedicat uriaşului om de stat national-liberal Ion C. Brătianu. Inaugurat în 1903, era opera sculptorului Ernest Dubois şi a tânărului arhitect Petre Antonescu. Descrierea – făcută de profesorul architect Grigore Ionescu – mi se pare utilă: „Marele om de stat este redat în picioare, lângă figura alegorică a României Încoronate. Mai jos, România Nouă, reprezentată printr-o fecioară, rupe lanţurile robiei. Pe partea opusă, România Viitoare, înfăţişată printr-o femeie cu doi copii, îi oferă lui Bratianu laurii recunoştinţei. Piedestalul este ornat cu două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Bratianu vorbind poporului la 1848, al doilea pe Carol I întâmpinat de viitorul său sfetnic şi de popor în 1866. Pe soclu, în fiecare colţ, câte o femeie sugerează cele patru puncte cardinale.” Monumentul simboliza fondarea României moderne, o blasfemie în ochii ruşilor, care vedeau în apariţia României o stavilă în drumul mult visat către Constantinopol. În al doilea rând, era dedicat celui care, la Livadia, îl înfruntase pe cancelarul prinţ Gorceakov şi reuşise să obţină din partea Ţarului angajamentul că nu va include România în marele imperiu după încheierea războiului cu otomanii din 1877-1878. În al treilea rând, prezenţa lui Carol I pe soclu, ca rege, semnifica independenţa de stat a României şi reunirea tuturor românilor sub un singur sceptru. Iată trei motive ce au determinat distrugerea acestui monument din ordinul ocupantului ruso-comunist.
Un kilometru mai sus, înspre Est, se înălţa pe un soclu de piatră statuia lui Emanoil Protopopescu-Pake, primarul care ţinuse partea lui Dumitru Brătianu – mare adversar al imperialismului rus – în conflictul cu fratele său şi cel care a realizat în anul 1890 artera ce leagă Piaţa Universităţii de Şoseaua Iancului. Cu tot sacrificiul impus de această realizare – menţionez doar demolarea Turnului Colţei şi a bisericii Caimata – artera a însemnat primul pas în dificila operă de sistematizare a Capitalei. Statuia, un bronz de 2,30 m, era opera sculptorului Ion Georgescu. Demolarea ei trebuie legată de adversitatea lui Pake faţă de ruşi, precum şi de faptul că, fiind membru marcant al putemicei loje masonice Înţelepţii din Heliopolis, reuşise să impună revigorarea unor importante edificii de învaţământ, cum au fost Şcoala Comercială şi Şcoala de Arte şi Meserii, desfiinţate cu trei decenii înainte de ruşi. Or, luminarea poporului – îngreunând cucerirea lui prin manipulare şi promisiuni ridicule pentru orice om relativ cultivat, – trebuia cu orice preţ evitată, iar făptuitorul pedepsit exemplar, inclusiv prin ştergerea amintirii sale. Lupta care se dă astăzi pentru minimalizarea şi chiar distrugerea învăţământului românesc, mai cu seamă a obiectelor de studiu de inspiraţie naţională, precum istoria şi literatura, urmăreşte acelaşi scop, doar Imperiul este altul: Uniunea Europeană.
Mergând spre Nord, aproape de casa lui Take Ionescu, între pieţele Amzei şi Lahovary, a fost înălţat în anul 1931 monumentul lui Take Ionescu, creat de Ernest Dubois. Descrierea este şi în acest caz utilă pentru a inţelege ce anume a determinat înlăturarea lui: „Pe un soclu cilindric înalt, Take Ioneacu, reprodus în picioare, arată cu mâna dreaptă spre Ardeal. Mai jos, pe o platformă, doua nuduri uriaşe, răsturnate pe spate, simbolizeaza Nistrul şi Tisa”. Era, prin urmare, o amintire dureroasă şi un reper pentru orice român, bucureştean sau nu, ce fusese obligat să-şi plece fruntea în faţa ocupantului ruso-comunist cu mitraliera în mână. Era şi nepotrivit, căci sfârtecatul Stat Român abia fusese împărţit pe regiuni oricând predispuse la desprinderea de „Imperiul Român”, cum caracterizau ruşii România, mai ales Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară. Astăzi, constatăm că, sub altă ideologie, istoria tinde să se repete. Am ajuns la convingerea că întreaga strategie de subjugare statală utilizată de Stalin a fost preluată de către domnii, mulţi foşti tovarăşi, de la Strasbourg, chiar şi nomenclatura posturilor!
Un monument dedicat unuia dintre eroii creării României Mari, statul tuturor românilor, însemna un ghimpe în ochii ocupantului rus şi ai mercenarilor lui, comunştii din Mica Românie. Cu toate că a fost printre ultimele demolate, soarta lui fusese decisă odată cu izgonirea Regelui Mihai, purtătorul Coroanei Romniei Mari. 300 de metri mai sus, în Piaţa Romană, se afla din anul 1906 statuia lui Lascăr Catargiu, creaţie a sculptorului francez Antonin Mercie. Bătrânului prim-ministru conservator nu i s-a putut ierta atitudinea profund antirusă din anul 1877-1878, când condamnase în termeni duri alianţa cu ruşii şi pierderea sudului Moldovei dintre Prut şi Nistru, aflat astăzi, abuziv şi aberant, în posesia Ucrainei, stat fără istorie şi, implicit, fără teritorii de revendicat. În apropierea Pieţei Victoriei, în dreptul bisericii Buna Vestire şi a şcolii fondate de Nicolae Mavrogheni, se afla statuia ecvestră a Regelui Ferdinand I Întregitorul, amplasarea ei conducând – din vina lui Mestrovici – la dispariţia a două monumente onorabile: Monumentul Infanteriei (autor Ion Jalea) şi Monumentul Eroilor Cadrelor Didactice (autori Arthur Verona şi Ion Jalea după sugestia grafică a Marthei Bibescu). Dincolo de semnificaţiile extrem de limpezi, limpezimi ce fac inutile comentariile, remarc valoarea operei semnate de marele sculptor Ivan Mestrovici: „de o nobilă şi severă ţinută artistică”, dupa cum o aprecia istoricul de artă Barbu Brezianu. ,,Statuia era flancată de patru Victorii care simboiizau Valahia, Moldova, Basarabia cu Bucovina şi Transilvania cu Banatul, provinciile istorice ale Romaniei Mari”. Grav. Foarte grav pentru sovietici şi, în definitiv, pentru orice imperialişti! Inaugurarea oficială a avut loc în 10 mai 1940. O altă creaţie de mare valoare artistică semnată de Ivan Mestrovici a fost statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piaţa Palatului Regal. Inaugurată de Regele Carol al II-lea în ziua de 10 mai 1939, impresiona prin grandoare şi sobrietate, amintind mereu privitorului român, inclusiv ocupanţilor comunişti, de cel care obţinuse Neatârnarea Romaniei cu sabia în mână şi Independenţa de stat cu numele de Hohenzollern. La adăpostul calificativului ,,exploatatori ai poporului”, ruso-comuniştii au demolat tot ce ofensa imperialismul rus şi imortaliza idealuirile naţionale ale românilor.
Deşi inegale din punct de vedere artistic, excepţie făcând creaţiile lui Mestrovici, toate monumentele dispărute în timpul regimului nelegitim comunist sunt emblematice – să mi se scuze repetiţia – pentru cauza românească, astăzi aruncată la gunoi de către urmaşii de sânge ai mercenarilor roşii. În aceste condiţii extrem de vitrege, orice iniţiativă reparatorie echivalează cu o mare victorie asupra inerţiei, inclusiv asupra demagogiei naţionaliste, un tertip ce urmareşte tocmai compromiterea şi dezavuarea naţionalismului.
P.S. Monumentele epocii ruso-comuniste, şi ele condamnate politic, în loc să fie date uitării, ar fi normal să facă parte dintr-un muzeu al agresiunii ruse împotriva naţiunii române.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
