Am adesea, în iureşul cotidian, cel tiranizat de tehnologie, senzaţia că bunele, fireştile şi vechile îndeletniciri umane sunt pe cale să-şi piardă noima. Am uitat să scriem o scrisoare cu tocul sau stiloul, am pierdut exerciţiul răsfoirii paginilor, lectura a fost înlocuită de televiziune, până şi simplul şi tihnitul gest al mesei zilnice a devenit o îndopare cu surogate. Ne-am prelungit degetele cu mouse-ul, mintea şi sufletul - cu calculatorul, reflexele firescului - contemplarea sau interogaţia, bunăoară - cu "search-ul" pe Google. A vedea, în aceste condiţii, că mai există încăpăţânaţi ai retro-normalităţii, constituie mereu un semn de speranţă şi nu doar de nostalgie.
La Galeria Cercului militar naţional din Bucureşti, Ştefan Buţurcă, profesor de educaţie plastică în sudul Moldovei (în timpul serviciului) şi pictor în toate răgazurile vieţii lui (membru al UAP din 1975), a urcat pe simeze o retrospectivă amplă (vizitabilă până pe 16 august) care aminteşte, prin fiecare exponat, despre gesturile picturii tradiţionale, despre simţul luminii naturale, despre bucuria întâlnirii în "plein-air" cu micile-mari miracole ale naturii. Omul este jovial şi iluminează gentileţe, vorbeşte precipitat ca să nu scape nimic important, e prevenitor şi dispus spre confesiune. Dar nu spre aceea care ar putea lămuri detalii în ordinea "atelierului" său (convins desigur că, în această direcţie, tablourile sale vorbesc mai bine decât el), ci în aceea a multelor activităţi care îi umplu existenţa între două tuşe de pensulă: crearea unui muzeu cu lucrările elevilor săi, devoţiunea pentru comunitate, apărarea dârză a statutului şi condiţiei artistului în urbea şi în zona geografică unde s-a stabilit. E limpede venit din alte timpuri, nu are contacte cu on-line-ul (i-am propus un interviu via mail pe care l-a declinat cu un gest delicat din mână) şi, probabil, nu gustă (sau, mai probabil, nu practică) direcţiile digitale ale plasticii de azi. Şi, cu toate astea, nu pare o clipă anacronic. E viu, convingător şi incitant, îi place ce face, se simte bine în pielea lui, şi pare că pleacă, precum, pe vremuri, tinerii de la Barbizon, cu şevaletul în spinare, ca să surprindă, să zicem, vraja Bucovinei. E părtaş, deci, la ritualuri vechi, dar le asimilează ritmurilor de azi şi unui înţeles cât se poate de modern al picturii. Când am intrat în expoziţie şi am văzut seria naturilor moarte (mai ales), prima asociaţie care mi-a venit în minte (şi pe care i-am şi comunicat-o artistului) a fost Petraşcu (un Petraşcu mai luminos şi cu tuşă mai grăbită). Consultând, ulterior, cataloagele pe care mi le-a pus la dispoziţie, am constatat că alăturarea fusese deja făcută de un condei mai destoinic decât al meu (C.R. Constantinescu), aşa încât nu voi insista asupra ei. Voi pomeni doar câteva date din traseul său artistic, pentru cei care nu îl cunosc:
- născut în 1951 la Nicoreşti, judeţul Galaţi
- urmează cursurile primare, gimnaziale şi liceale la Tecuci
- a aboslvit Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, promoţia 1974 (a studiat compoziţia şi culoarea cu Dan Hatmanu şi Francisc Bartok)
- din 1975 şi până în 1990, expune la saloanele UAP din românia, filiala Galaţi
- a avut 31 de expoziţii personale în ţară şi una în Republica Moldova
- peste 400 de lucrări în colecţii particulare din România, Franţa, Italia, SUA, Canada, Israel, China)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
