Petru Cimpoesu mi se pare cel mai in forma prozator roman al momentului. Si nu cred ca spun o vorba mare. In fond, cati dintre scriitorii nostri au reusit sa dea, succesiv si intr-un interval de doar sase ani, trei romane precum Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul (2001) si Christina Domestica si Vanatorii de suflete (2006)?
Si cati au reusit, apoi, sa mearga pe o coarda tematica atat de intinsa fara sa plictiseasca sau, mai rau, sa cada in ridicol? Ei bine, Cimpoesu poate: utopismul ingenuu sau contrafacut, umorul secret sau hohotitor, informatia enciclopedica sau dezinformarea cu skepsis, umanitatea canonica sau patologicul cu acte in regula, decupajele din cotidian sau plonjonul in plin miraculos, chitibusurile textualiste sau galopul vizionar pe cai mari - toate acestea ii ies la fel de bine scriitorului bacauan, care, plecat din postura de outsider, emite acum, la capatul atator tururi de forta, pretentii legitime la pole position-ul prozei actuale.
Dar, pana sa ajungem acolo, s-o luam pe indelete. Povestea Marelui Brigand* demareaza cu o intriga politista: de la o vreme incoace, in orasul Abraxa apare din senin cate un cadavru. Mai neplacut e insa ca el dispare, intr-un mod misterios, la doar trei zile de la aparitie. Iar de-a dreptul nasol este ca, in realitate, cadavrul apartine aceleiasi persoane. Cel putin asta vor constata anchetatorii "Cazului", adica judele de instructie, comisarul Petrache si grefierul Luca, pe langa care se vor mai aciua doctorul Marcu si avocatul Caroteanu - ultimul remarcand malitios ca "voi nu mai cautati de mult faptasul, ci victima". Si asta nu e tot: rapoartele agentilor trimisi pe teren sunt nu atat contradictorii, cat criptice de-a binelea, cuprinzand fie informatii irelevante in raport cu "Cazul", fie relatari cu un vadit miez fictional. Astfel incat, treptat, realitatea imediata se subtiaza ca o foita stravezie, iar prin interstitiile ei se strecoara in roman tot felul de personaje dubioase: domnul Sarl, care, obsedat de pitagorism si de piramide, cauta sa realizeze un dispozitiv eficient pentru captarea "fortei odice"; madam Soprosina, care peroreaza despre binefacerile falansterismului sexual, dar tine un stabiliment numit - nu fara oaresice temei - "Printesa Imputita"; Sadim-cocosatul-pitic, un hermafrodit care, respins de cei din jurul sau, se razbuna pe intregul oras pentru a se dedica apoi cautarii Pietrei Filosofale; inginerul francez, care, suspect de ceva imbarligaciuni francmasonice, se pretinde initiat in tehnica levitatiei magnetice; sau agentul Xava, care, luand de bune povestile lui Sadim si ale inginerului, sare de pe cladirea Postei si se face ciulama. Insa pana la urma tesatura narativa se destrama de tot. Cativa - prea putini - isi mai aduc aminte de Marele Brigand, care facea miracole cu duiumul, dar "fura" sufletele oamenilor; in schimb, prin tinut isi fac aparitia felurite secte ("realistii", "furiosii", "limonarzii"), pentru ca in final Abraxa sa capituleze in fata trupelor "marelui U". Oricum, nimanui nu-i mai pasa de "Caz" - si, cu atat mai putin, de victima.
In ciuda acestei invalmaseli aparente, Povestea Marelui Brigand functioneaza ca o racheta in trei trepte. Prima dintre ele este romanul politist, adica o poveste care isi propune sa raspunda la intrebarea "Ce se intampla?". Cea de-a doua treapta este un roman postmodern unde problema e formulata in maniera "Ce te face sa crezi ca lucrurile astea s-au intamplat cu adevarat?" In fine, ultima treapta a cartii este un produs marca Cimpoesu si el ar putea fi rezumat sub forma "Ce inseamna ceea ce se intampla?" Romanul politist este abandonat repede si fara retineri. De o mai mare extensie se bucura naratiunea cu iz conspirationist, care merge insa in paralel cu deconstructia sa metodica: indoielile privind esenta si, nu mai putin, existenta realitatii, sloganurile de tipul "adevarul nu e decat interpretarea convenabila a unui simbol" si avalansa de organizatii secrete fac din Povestea Marelui Brigand un excelent roman postmodern in linia Pynchon-Eco. Si totusi, la un moment dat, dezvoltarea semnificatiilor cunoaste o turnura radicala, chiar daca justificata de logica narativa. Si aceasta deoarece coruperea realitatii de catre fictiune nu-l duce pe Cimpoesu la recunoasterea caracterului fictional al realului, ci, dimpotriva, la revendicarea statutului real al fictiunii.
De altfel, problema centrala a romanului nu este ca niste fapte (pretins) reale nu se intampla, ci ca niste evenimente (pretins) fictionale se intampla. Iar autorul nu face altceva decat sa asocieze o lume indeterminabila (utopia), o stiinta discutabila (alchimia) si un eveniment improbabil (moartea si invierea "Victimei", forjata dupa mitul christic), pentru a le certifica apoi existenta. Tocmai de aceea, eroarea fatala a protagonistilor - care imi aminteste de prezumtivul "sfarsit al lumii" din Christina Domestica - este ca, fortati sa ia nota de existenta unor asemenea evenimente, ei inca refuza sa le atribuie un sens. Numai ca, decreteaza naratorul, "omul e un mare consumator de sens, poate trai fara paine, dar nu si fara sens - ce sens ar mai avea painea, daca a o manca n-ar avea sens?" Prin urmare, Cimpoesu nu se arata defel neincrezator in "metanaratiuni", ci se recomanda mai degraba ca un nostalgic al lor.
La urma urmei, nucleul de semnificatie al cartii se releva suficient de clar intr-o parabola pe care o povesteste avocatul Caroteanu: "Pe o masa (...) apare intr-o zi o sticla cu ceva in ea, iar pe sticla scrie 'Otrava'. Exista doua atitudini posibile: sa crezi ca in sticla e intr-adevar otrava sau, dimpotriva, sa crezi ca eticheta aceea e intamplatoare sau deliberat mincinoasa, in sticla aflandu-se un lichid cu totul inofensiv; in felul ei, fiecare dintre aceste credinte e un adevar. Totusi, singurul mod de a verifica este sa bei din sticla. Or, problema e: cine poate si are curajul sa verifice adevarul ultim al sticlei? Pana cand nimeni nu va bea, nu se va sti nimic sigur despre continutul ei, asadar orice afirmatie despre acel continut, orice criteriu al realitatii vor putea fi contestate."
Deci: cine se-ncumeta sa bea? Povestea Marelui Brigand este un roman extraordinar care ascunde o parabola despre pierderea credintei si despre instabilitatea realitatii.
*) Petru Cimpoesu, Povestea Marelui Brigand, editia a II-a, Editura Polirom, Iasi, 2007, 488 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
