• Leu / EUR4.9469
  • Leu / GBP5.8072
  • Leu / USD4.7475
Ziarul de Duminică

Sticletele/ de Donna Tartt

Sticletele/ de Donna Tartt

Autor: Ziarul de Duminica

09.04.2015, 23:40 241

Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supravieţuieşte ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă şi, abandonat de tatăl său, este adoptat de familia bogată a unui bun prieten. Impresionat de noul său cămin de pe Park Avenue, negăsindu-şi locul printre colegii de şcoală şi, mai ales, chinuit de dorul mamei, Theo se agaţă de ceea ce-i aminteşte cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul mamei sale, pe care el l-a luat cu sine din muzeu, după explozie, la îndemnul misterios al unui bătrân pe moarte.

Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo, deja adult, lucrează într-un magazin de antichităţi alături de bătrânul său mentor şi binefăcător Hobie şi are legături cu colecţionarii cei mai bogaţi din oraş. Este însă îndrăgostit fără speranţă, lipsit de prieteni şi alienat de societate, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neaşteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.

Sticletele este o carte superbă, seducătoare, care te ţine cu sufletul la gură, o poveste meşteşugită, asemenea unui tablou flamand, despre pierdere şi obsesie, despre supravieţuire şi modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile şi nemiloase ale sorţii.

Cu un extraordinar simţ al caracterizării prin limbaj, Donna Tartt ne înfăţişează personaje memorabile, mustind de viaţă, într-o poveste plină de suspans, meşteşugită meticulos, asemenea unui tablou flamand. Un roman despre iubire şi artă, despre pierdere şi obsesie, despre supravieţuire şi modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile şi nemiloase ale sorţii.

„Sticletele este o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte şi mintea, dar şi sufletul. Astfel de cărţi se numără probabil pe degetele de la o mână într-un deceniu... Donna Tartt ne oferă o operă de ficţiune excepţională.“ Stephen King, The New York Times Book Review.

Sticletele a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărţi al publicaţiei New York Times direct pe poziţia a doua, a ajuns imediat numărul 1 şi a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de ţări.

Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 Cei mai influenţi oameni al publicaţiei Time

*

*     *

„...Dar, aşa cum mă temeam, şi nu fără motiv, ţigara lui Tom nu era decât vârful aisbergului. Aveam de ceva vreme probleme la şcoală. Totul începuse – mai exact, bulgărele pornise să se rostogolească la vale – cu câteva luni înainte, atunci când tata fugise de acasă şi ne lăsase baltă; mie şi mamei nu ne plăcuse niciodată prea mult de el, ne simţeam în general mult mai bine în absenţa lui, dar alţii păruseră şocaţi şi tulburaţi profund de bruscheţea cu care ne abandonase (fără bani, fără pensie alimentară, fără vreo adresă de post restant), iar profesorii de la şcoala mea din Upper West Side îmi plânseseră atâta de milă, fuseseră atât de nerăbdători să-şi manifeste înţelegerea şi sprijinul, încât îmi acordaseră – mie, elev deja cu bursă – tot felul de permisiuni speciale, amânări, ba chiar, în mod repetat, a doua şi a treia şansă, ajutându-mă, în decurs de câteva luni, să-mi sap o groapă foarte adâncă, în care căzusem apoi cu brio.

Aşa încât noi doi, eu şi mama, fuseserăm chemaţi la o «consfătuire» la şcoală. Programarea era abia la unsprezece jumătate, dar, pentru că mama fusese oricum silită să-şi ia o dimineaţă liberă, ieşiserăm din casă, cu gând să ne îndreptăm către West Side, devreme – ca să luăm micul dejun (însoţit, cel mai probabil, de o discuţie serioasă) şi pentru ca mama să cumpere un cadou de ziua ei unei colege de serviciu. Stătuse până la două şi jumătate în noaptea dinainte, cu chipul încordat în haloul de lumină al calculatorului, scriind e-mailuri şi încercând să se pregătească pentru dimineaţa atipică pe care o avea de înfruntat.

– Nu ştiu dumneavoastră, îi spunea Goldie destul de vehement, dar eu m-am săturat de primăvara şi de umezeala asta. Ploaie întruna...

Se scutură de un fior, îşi strânse gulerul cu o strâmbătură şi aruncă o privire către cer.

– Cred că în după-amiaza asta ar trebui să se însenineze, spuse mama.

– Da, ştiu, dar eu abia aştept vara. Goldie îşi frecă mâinile. Vara lumea pleacă din oraş, nu-i place, se plânge de căldură, însă eu... Eu sunt pasăre tropicală. Cu cât mai cald, cu atât mai bine. Ah, de-ar veni odată! Se dădu înapoi pe călcâie, bătând din palme. Şi... să vă spun eu ce-mi place cel mai mult, cum se linişteşte totul aici în iulie... Blocul se goleşte, parcă adoarme, toată lumea o şterge, înţelegeţi? Goldie pocni din degete, în timp ce un taxi trecea în viteză pe lângă el. Ăla e concediul meu.

– Dar nu ţi-e prea cald afară?

Tatăl meu, distant din fire, nu putea să suporte chestia asta la mama – faptul că avea tendinţa să intre în vorbă cu chelneriţele, cu portarii, cu recepţionerii răguşiţi de la curăţătoriile de cartier.

– Iarna poţi cel puţin să-ţi mai pui o haină...

– Ştiţi ce, aţi lucrat cumva vreodată pe post de uşier? Vă spun eu că se face un frig al dracului. Nici nu mai contează câte haine şi căciuli îţi pui. Dacă stai afară în ianuarie, februarie, când bate vântul dinspre râu... Brrr!

Nervos, rozându-mi unghia de la degetul mare, mă holbam la taxiurile care treceau rapid pe lângă braţul ridicat al lui Goldie. Ştiam că, până la întâlnirea de la unsprezece şi jumătate, aşteptarea avea să fie chinuitoare; nu-mi rămânea decât să stau liniştit şi să nu mă apuc să emit întrebări incriminatorii. Habar n-aveam cu ce voiau să ne împroaşte pe mine şi pe mama odată ce ajungeam în biroul directorului; însuşi cuvântul „consfătuire” sugera o convocare a autorităţilor, acuzaţii şi puneri la zid, poate chiar exmatricularea. Dacă îmi pierdeam bursa ar fi fost o catastrofă; din ziua când plecase tata eram lefteri; abia dacă aveam bani de chirie. Mai presus de toate: mă temeam groaznic ca domnul Beeman să nu fi aflat cumva că eu şi Tom Cable spărseserăm câteva case de vacanţă nelocuite pe vremea când stătusem cu el în The Hamptons. Spun „spărseserăm” deşi nu forţaserăm niciun lacăt şi nu făcuserăm nicio stricăciune (mama lui Tom era agent imobiliar şi noi intraserăm cu cheile de rezervă şterpelite de pe rastelul din biroul ei). Ne vârâserăm nasurile mai mult prin dulapuri şi scotociserăm niţel prin sertare, dar mai şi şterpeliserăm câte ceva: bere din frigider, nişte jocuri Xbox şi un DVD (Jet Li, Dresat pentru a ucide) şi bani, nouăzeci şi doi de dolari în total: câteva bancnote mototolite de cinci şi de zece dintr-un borcan de bucătărie, teancuri de mărunţiş din spălătorii.

De fiecare dată când mă gândeam la asta, simţeam că mi se face rău. Trecuseră luni de atunci, dar, deşi încercam să mă conving că domnul Beeman n-ar fi avut de unde să ştie că intraserăm în casele alea – cum ar fi putut? –, imaginaţia îmi zbura bezmetică, stârnită de panică. Hotărâsem să nu-l trădez pe Tom (chiar dacă nu eram chiar atât de sigur că el n-o făcuse), dar asta mă punea într-o situaţie dificilă. Cum de putusem să fiu atât de idiot? A intra pe furiş într-o casă era o infracţiune; oamenii ajungeau la închisoare pentru asta. În noaptea dinainte stătusem treaz ore întregi, pendulând între extreme, torturat de gânduri şi privind cum ploaia plesneşte geamurile spasmodic, cu degete noduroase, întrebându-mă ce aveam să spun dacă aş fi avut de înfruntat adevărul. Dar cum puteam să mă apăr când nici măcar nu-mi dădeam seama ce ştiau ei?

Goldie scoase un oftat greu şi veni cu spatele până la mama.

Incredibil! spuse el, scrutând încă strada cu un ochi obosit. În SoHo e inundaţie, aţi auzit, nu? Iar Carlos zicea că pe lângă sediul ONU au închis mai multe străzi.

M-am uitat posomorât la şuvoiul de muncitori care cobora din autobuzul de navetă, lipsit de bucurie ca un roi de viespi. Poate am fi avut mai mult noroc dacă mergeam o stradă sau două mai încolo, spre vest, însă eu şi mama îl cunoşteam suficient de bine pe Goldie ca să ştim că s-ar fi simţit ofensat dacă ne-am fi descurcat noi singuri. Dar tocmai atunci – atât de neaşteptat, încât am sărit cu toţii ca arşi –, un taxi se năpusti lângă bordură, azvârlind în aer un evantai de apă cu iz de canal.

– Aveţi grijă! exclamă Goldie, făcând un salt într-o parte, în timp ce taxiul se oprea în nas, dar apoi observă că mama nu avea umbrelă: Staţi puţin! spuse, dând să se repeadă în holul de la intrare, către colecţia de umbrele pierdute şi uitate pe care o păstra într-o cutie de alamă de lângă şemineu şi o redistribuia în zilele ploioase.

– Nu! îi strigă mama, scotocind prin geantă după minuscula ei umbrelă pliabilă, dungată ca o acadea. Nu-ţi face griji, Goldie, am tot ce-mi trebuie...

Goldie făcu un salt înapoi la bordură şi închise uşa taxiului după ea. Apoi se aplecă şi ciocăni în geam:

– Vă doresc o zi superbă!

 

Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (aşa cum bănuiesc că ne place tuturor), aşa că, în timp ce aştern toate astea pe hârtie, mă simt întrucâtva tentat să schiţez o umbră care s-ar fi furişat asupra noastră. Dar în realitate eram surd şi orb la viitor; singura mea grijă, covârşitoare, era şedinţa de la şcoală. Îl sunasem pe Tom să-i spun că fusesem suspendat (în şoaptă, la telefonul fix, pentru că mama îmi luase mobilul), însă el nu păruse tocmai surprins.

– Uite ce-i, mă întrerupsese, nu fi fraier, Theo, nimeni habar n-are, iar tu ţine-ţi fleanca! Şi, înainte să apuc să mai scot o vorbă, adăugase: Trebuie să-nchid, şi pusese receptorul în furcă.

Am încercat să cobor puţin geamul taxiului, să intre aer; degeaba. Înăuntru mirosea ca şi cum cineva ar fi schimbat nişte scutece murdare pe bancheta din spate sau chiar s-ar fi cufurit acolo şi ar fi încercat pe urmă să mascheze cu un odorizant cu aromă de cocos care mirosea a loţiune solară. Bancheta era soioasă şi lipită cu scoci, arcurile se rablagiseră de tot. De fiecare dată când treceam vreun hop îmi clănţăneau dinţii, exact cum se întâmpla şi cu tinichelele religioase atârnate de oglinda retrovizoare a şoferului: câteva medalioane, un iatagan în miniatură care ţopăia de un lănţişor de plastic şi un guru bărbos, înfăşurat în turban şi cu palma ridicată a binecuvântare, care ne ţintuia pe mine şi pe mama cu ochi sfredelitori.

De-o parte şi de alta a lui Park Avenue, şiruri de lalele dădeau onorul. Distingeam, la limita de jos a auzului, în timp ce maşina gonea, muzica de Bollywood, dată încet, până la un soi de tânguire aproape subliminală, rotindu-se şi scânteind hipnotic. Copacii abia dădeau primele frunze. Livratorii de la D’Agostino şi Gristedes împingeau cărucioare încărcate cu produse alimentare; angajate la birouri, cocoţate pe tocuri, cu o expresie hărţuită, se precipitau pe trotuare, trăgând după ele copii de grădiniţă fără chef; un lucrător în uniformă mătura mizeria din rigolă într-un făraş cu coadă lungă; avocaţi şi agenţi de bursă priveau cerul cu palmele despreunate, încruntând din sprâncene. În timp ce maşina ne sălta mai departe pe bulevard (mama arăta jalnic, apucase strâns rezemătoarea ca să se ţină), eu priveam lung pe fereastră la feţele dispeptice şi prozaice ale trecătorilor (indivizi în balonzaide, cu expresii îngrijorate, fremătând în mulţimi mohorâte la semafoare, sau oameni care îşi beau cafeaua din pahare de carton, vorbind la telefon, privind cu coada ochiului dintr-o parte într-alta) şi încercam din răsputeri să nu mă gândesc la toate variantele neplăcute care ar fi putut să mă aştepte, unele incluzând tribunalul pentru minori sau închisoarea.“

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Justina Bandol

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9469
Diferență: 0,0222
Ieri: 4.9458
Azi: 4.7475
Diferență: -0,3526
Ieri: 4.7643
Azi: 5.8072
Diferență: 0,062
Ieri: 5.8036
Azi: 4.7246
Diferență: -0,7374
Ieri: 4.7597