LUMEA AŞA CUM ESTE

Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LII). Pieţele oraşului: Victoriei/ de dr. Alexandru Popescu

21 dec 2012 Autor: Dr. Alexandru Popescu

no title

Vezi galeria foto Foto: Piaţa Victoriei, odinioară. GALERIE FOTO

"Embleme în mişcare"


Pieţele unui oraş constituie puncte nodale ale structurii urbanistice, spaţiu de legătură între diferite zone, având de asemenea şi un caracter reprezentativ, constituit de-a lungul vremii şi în directă legătură cu istoria sa, ca şi a ţării, în general.

Acesta este şi cazul pieţelor Bucureştilor, având, cele mai multe dintre ele, un anumit specific, devenite astfel adevărate "embleme în mişcare" ale timpurilor pe care le-au străbătut şi ale spaţiilor în care se află, aşa cum vom încerca să arătăm în cuprinsul episoadelor următoare ale serialului nostru.

De la "Capul podului" la Piaţa Victoriei

Prezent pe hărţile Bucureştilor încă din 1831, drept punct terminus al "Podului Mogoşoaiei", artera deschisă de Constantin Brîncoveanu, acest spaţiu a fost numit de aceea multă vreme de locuitorii capitalei "Capul Podului".

Actuala denumire, "Piaţa Victoriei" i-a fost atribuită în 1878, alături de altele similare, în urma Războiului de Independenţă. Dezvoltarea sa a stat în legătură cu aceea a Şoselei Kiseleff. De fapt, această evoluţie, din punct de vedere urbanistic, nu a urmat, până la un moment dat, un anume plan, dovadă că această piaţă avea o formă destul de

neregulată, abia construcţiile noi din anii 1980 au reuşit să îi confere o anumită circumferinţă, iar, după modificările pe care le-a suferit în anii 1990, a devenit cel mai important punct nodal al oraşului, aici intersectându-se o serie de bulevarde şi străzi ale Bucureştilor: Calea Victoriei, Bulevardul Lascăr Catargiu, Bulevardul Iancu de Hunedoara, Str. Paris, Bulevardul Aviatorilor, Şoseaua Kiseleff, Bulevardul Ion Mihalache, str. Buzeşti şi Bulevardul Nicolae Titulescu.

De la Palatul Sturza la Palatul Victoria

Încă de la începuturile sale această piaţă era considerată drept un spaţiu privilegiat al Bucureştilor, dovadă că aici a fost amplasată una din construcţiile politice reprezentative ale oraşului, Ministerul de Externe, sau, cum i s-a spus o vreme, Ministerul Afacerilor Străine. Edificarea sa, după planurile arhitectului Ion D. Berindei, a fost începută în 1897 şi încheiată în 1901, palatul fiind destinat iniţial să fie locuinţa proprietarul său, Grigore Sturdza, dar, după moartea sa, la scurtă vreme după finalizarea clădirii, aceasta a devenit sediul Ministerului de Externe până când, în 1946, când a fost demolată datorită deteriorării din perioada războiului. Au fost exprimate şi unele opinii după care ar fi fost posibilă şi o restaurare a sa.

Se pare totuşi că acest palat nu asigura spaţiile necesare funcţionării Ministerului de Externe, astfel încât a fost demarată şi construcţia unul alt impunător palat destinat acestui minister, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, finalizat în 1937. S-a spus că această clădire "aducea" oarecum cu altele construite în perioada interbelică de exemplu în Italia lui Mussolini. Oricum, deşi a fost dată în funcţiune, clădirea nu era cu totul finalizată, fapt pe care am avut ocazia să îl remarc în copilăria mea, când, dat fiind că mama mea funcţiona în acest minister, am avut ocazia să mă plimb pe terasa sa, plină de blocuri de piatră nefinisate şi de…porumbei.

Structura interioară a clădirii este deosebit de complicată, astfel încât, mai târziu, când am devenit diplomat în Ministerul de Externe, mi-a trebuit multă vreme să mă descurc în labirintul de scări şi coridoare.

Istoria acestei clădiri, care a căpătat numele pieţei , "Palatul Victoria", a cunoscut mai multe "episoade", căci, deşi fusese destinată Ministerului de Externe, acesta a fost mutat, în locul său instalându-se alte instituţii ale statului, considerate mai importante. Nici după 1989, nu s-a revenit la situaţia iniţială, clădirea devenind sediul guvernului României.

Alte dispariţii

Piaţa Victoriei a fost destul de afectată de bombardamentele din al Doilea Război Mondial care au deteriorat nu numai Palatul Sturza, ducând practic la dispariţia sa, ci şi o altă clădire, locuită de membri ai corpului didactic şi de scriitori.

Dar în Piaţa Victorirei au dispărut nu numai clădiri, ci şi monumente. Este vorba de Monumentul Eroilor Corpului Didactic, realizat de Arthur Verona si Ion Jalea, după un desen de Martha Bibescu. Era compus din 3 legionari romani, ce purtau corpul unui camarad căzut în lupta, constituind omagiul pentru profesorii şi învăţătorii căzuţi în

Primul Război Mondial. Monumentul a fost inaugurat in 1930, dar nu a avut viaţă lungă căci, distrus in 1945, a fost înlocuit de Monumentul Ostaşului Sovietic, lucrare aparţinând sculptorului Constantin Baraschi pe care se pare că o începuse încă înainte ca Armata Roşie să "elibereze" oraşul, ceea ce nu s-a întâmplat de fapt, căci aceasta a intrat în Bucureşti abia la 28 august 1944. Monumentul a fost inaugurat în 1946, în prezenţa regelui Mihai şi a unor notabilităţi ale regimului comunist şi ale autorităţilor sovietice. Curând monumentul, cu o înălţime apreciabilă, a intrat în "folclorul antisovietic" al perioadei, fiind "imortalizat" de o epigramă a lui Păstrorel Teodoreanu care a avut o largă circulaţie "ilegală".

Nici acest monument nu a rămas multă vreme în Piaţa Victoriei, căci, în anii 1980, când s-a înregistrat o anumită distanţare a regimului Ceauşescu faţă de Moscova,

Monumentul, văduvit de impunătorul său soclu, a fost mutat în rondul de pe Şoseaua Kiseleff, iar, după evenimentele din decembrie 1989, în Cimitirul Sovietic din Şoseaua Pipera.

Mutarea acestui monument a fost totuşi un act de curaj pe care nu şi l-au permis alte guverne, căci, de exemplu, atunci când s-a intenţionat mutarea monumentului ostaşului sovietic din Piaţa Schwarzenberg din Viena (care într-adevăr a fost eliberată de Armata roşie), guvernul austriac a trebuit să renunţe la această măsură la protestele Moscovei.

Pe cale de dispariţie se află şi o clădire aflată la întretăierea cu Bulevardul Aviatorilor care, deşi are o reală valoare arhitectonică, se află într-o avansată stare de degradare.

Un complex muzeal

Caracterul reprezentativ al Pieţei Victorii este conferit şi de faptul că, în preajma sa, se află unele din cele mai importante muzee ale ţări: clădirea Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa", realizată de inginerul Mihail Rocco, după indicaţiile lui Grigore Antipa, cu o frumoasă faţadă proiectată de arhitectul Grigore Cerchez, inaugurată în 1906, a Muzeului Ţăranului Român, construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti, precum şi aceea a Muzeului Naţional de Geologie construită în 1906, după planurile arhitectului Victor G. Stephănescu. O altă instituţie care îşi are sediul în preajma Pieţei Victoriei este Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", clădirea sa fiind inaugurată în 15 aprilie 1939.

Probabil că puţine capitale ale lumii beneficiază de un asemenea spaţiu în care sunt concentrate unele din cele mai importante instituţii de cultură, un adevărat complex muzeal. În vederea unei mai bune valorificări a acestui spaţiu, există chiar intenţia construirii unui pasaj care să unească muzeele amintite, ceea ce, potrivit altor opinii ar fi inutil, dată fiind distanţa redusă la care se află.

"Tribuna"

Şi din punct de vedere politic, Piaţa Victoriei a fost considerată un spaţiu privilegiat, la început, de autorităţile comuniste, căci aici se afla tribuna prin faţa căreia treceau coloanele de "oameni ai muncii" la manifestaţiile prilejuite de aniversarea zilelor de 23 august şi 7 noiembrie. Îmi aduc aminte, copil fiind, cât de impresionat (ca să nu zic speriat) eram privind manifestanţii care defilau cu pumnul ridicat, precum şi portretele enorme ale "mai marilor" politici ai vremii (cei mai mulţi trecuţi de mult în uitare), dintre care desigur cel mai mare era acela al "tătucului" Stalin…

Dar şi după 1989, datorită faptului că adăposteşte sediul guvernului, în Piaţa Victoriei, au avut şi continuă să aibă loc manifestaţii de protest sau revendicative. În legătură cu începutul acestora, iarăşi îmi aduc aminte de manifestaţiile care au avut loc la începutul anilor 1990, mai ales de aceea a "minerilor" şi a altor "protestatari" care, pur şi simplu, au atacat clădirea, ceea ce a dus chiar la victime omeneşti. "Victimă" a unora din aceste atacuri a fost şi Ministerul de Externe, înainte de mutarea sa în Aleea Modrogan, astfel că trebuit ca, alături de alţi colegi ai mei, să părăsim clădirea printr-o ieşire care dădea spre strada Argentina, "cale" folosită şi de unele persoane oficiale.

Pentru a fi protejată de asemenea "atacuri", clădirea a fost împrejmuită cu un gard, dat fiind că în Piaţa Victoriei au încă loc manifestaţii de protest sau revendicative.

O nouă înfăţişare

... a fost conferită Pieţei Victoriei odată cu construirea pe o bună parte a perimetrului său a unor clădirii înalte, blocuri de locuinţe dar şi sedii ale unor instituţii, mai ales bănci. Desigur, nu poate fi pusă în discuţie utilitatea acestor construcţii, dar, ca să fiu sincer, noul "peisaj" al Pieţei apare destul de eteroclit prin alăturarea, uneori cu o mai redusă preocupare pentru păstrarea proporţiilor, a unor clădiri în manieră arhitectonică din perioada anilor 1980, dar şi unor construcţii înalte, din "fier şi sticlă", din anii 1990-2000...

Fotografiile de actualitate aparţin autorului

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 21.12.2012

 
Cuvinte cheie:
Străzile Bucureştilor
, istorie sentimentală
, sărbători
, oraş

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Abonează-te la Închide