• Leu / EUR4.9192
  • Leu / GBP5.6962
  • Leu / USD4.6852
Ziarul de Duminică

Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LXIV). Poveşti ale cartierelor şi caselor/ de dr. Alexandru Popescu. GALERIE FOTO

Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LXIV). Poveşti ale cartierelor şi caselor/ de dr. Alexandru Popescu. GALERIE FOTO

GALERIE FOTO

Autor: Dr. Alexandru Popescu

28.03.2013, 23:43 1555

„Locuinţe ieftine”

Contrar afirmaţiilor propagandei comuniste după care păturile cu posibilităţi materiale modeste ale populaţiei Bucureştilor erau considerate „cetăţeni de mâna a doua”, obligate să locuiască în condiţii insalubre prin „mahalale” oraşului , o investigaţie obiectivă dovedeşte preocuparea edililor săi , a unor instituţii ale statului şi municipalităţii, precum şi a unor societăţi pentru asigurarea, în limita posibilităţilor, a unor locuinţe decente, în condiţii financiare adecvate. Astfel, studiul Ipostaze ale politicilor sociale. Legislaţia locuinţei în prima jumătate a secolului XX  de arh. Irina Calotă evidenţiază iniţiativele legislative care au dus la rezolvarea unor asemenea probleme, încă dintr-o perioadă destul de timpurie. În 1910, apare „Legea pentru locuinţe ieftine” care defineşte  termenul, acordă scutiri de taxe şi impozite, chiar subvenţii pentru cei care cei care vor profita de prevederile acestui act. În acelaşi an, apare şi „Legea pentru înfiinţarea Societăţii Comunale Bucureşti pentru construirea de locuinţe ieftine” care va fi constituită în luna decembrie a acestui an.

 

Domenii, Herestrău, Vatra Luminoasă

Aplicarea acestei legislaţii se face operativ, astfel încât în anii următori începe construirea unor perimetre, „cartiere de locuinţe ieftine” în diferite zone ale oraşului: „Clucerului”, „Candiano-Popescu”, „”Lupeasca” (1911-1912), „Steaua”, „Grand CFR” (1912).

Asemenea iniţiative sunt continuate în perioada următoare. În 1932, terenul viran aflat pe partea stângă a Şoselei Kiseleff a fost parcelat, aici ridicându-se „locuinţe ieftine” pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, motiv pentru care cartierul a mai fost denumit şi „Domeniilor”.

În 1932, pe un teren viran aparţinând Uzinelor Comunale Bucureşti, în zona Herestrău, au fost ridicate case pentru funcţionarii de la Gaz şi Electricitate. Proiectul cartierului a aparţinut arhitectlui Octav Doicescu. Calitatea acestor locuinţe reiese şi din fapul că, după ce au preluat puterea, reprezentanţi ai elitelor comuniste s-au mutat în această zonă, care a devenit „perimetrul 0”, ale cărui „taine” sunt evocate de Vladimir Tismăneanu în volumul Cartierul Primăverii. Lumea secretă a nomenclaturii.

În 1930, după ce se constituise Societatea de binefacere „Vatra Luminoasă”, având drept scop construcţia unui aşezământ pentru orbi, la întretăierea Şoselei Iancului cu Şoseaua Panduri, începe edificarea cartierului de „locuinţe ieftine” de  către Asigurările Sociale de pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Locuinţele erau destinate salariaţilor de la întreprinderile industriale şi comerciale, al căror venit se situa la un nivel mediu.

Fiecare dintre aceste zone îşi are „istoria” sa, putând fi alcătuită o adevărată „Poveste a cartierelor” Bucureştilor, la care încercăm şi noi să contribuim în cuprinsul acestui serial.

 

„Primul proiect de locuinţe pentru funcţionarii României Mari”

…este considerat de cercetătorii  Răzvan Voinea, Dana Dolghin, care s-au ocupat de asemenea zone, „Parcul Cornescu”. În anii 1930, Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine a cumpărat terenul pe care s-a construit Parcul (cartierul) Cornescu, nume provenit probabil de la precedentul proprietar al terenului. Zona se afla în vecinătatea fostei gropi de nisip, unde se găseşte în prezent Velodromul (abandonat), şi terenurile clubului Dinamo. După ce, multă vreme, „stadionul din groapă” a fost văzut ca o adevărată „bijuterie”, mai nou el este considerat depăşit, existând chiar intenţia demolării sale.  În ceea ce priveşte velodromul, îmi aduc aminte din copilăria mea frumoasele reuniuni cicliste care aveau loc aici. Acum velodromul este părăginit…

Aflată la periferia oraşului în anii 1920, „groapa”, unde va fi ridicat  noul cartier, servea cel mai probabil ca loc de fabricare a cărămizilor. În apropiere, se mai aflau alte „gropi” celebre precum cea a lui Tonola (pe locul ei construindu-se în anii 1960 Circul de Stat) sau groapa Floreasca. Tot aici, a fost construit, după 1945, şi depoul Floreasca, pe locul unor foste grajduri. În această zonă, au fost ridicate numeroase „case de cartier” şi vile, chiar block-hause-uri, care, spre deosebire de alte cartiere, atunci când au început demolările, în 1968, au rămas în picioare, de aici înfăţişarea pitorească a zonei.  Cu timpul ea a fost extinsă, fiind denumită „Parcelarea Floreasca”, aşa cum a fost numită  în articolul lui  Cincinat Sfinţescu Cum să sistematizăm Bucureştiul, apărut încă în 1929.

După război, zona a luat o dezvoltare apreciabilă, mai ales după „salubrizarea” gropii Floreasca din 1959, aici ridicându-se, la început blocuri „modeste” de 2-3 etaje, iar, mai târziu, unele mai înalte de 10 etaje. Tot aici a fost construită „Sala Floreasca” care poate fi considerată una din emblemele Bucureştilor, cunoscută şi peste hotare, dat fiind că, la începutul anilor 1950, ea a găzduit Campionatul mondial de tenis de masă, prima competiţie de acest fel care a avut loc în România, dominat de „marea doamnă a tenisului de masă românesc”, Angelica Rozeanu.

           

„Muma lui Ştefan cel mare”

Dar se ne întoarcem pe străzile din zona care a purtat numele de „Parcul Cornescu”. Cea mai interesantă este Strada Doamna Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, deşi se pare că nu a fost căsătorită cu Bogdan II, tatăl domnitorului moldovean. Totuşi, ea s-a bucurat de cinstirea urmaşilor, după Spiru Haret ea fiind „femeia care a dat neamului românesc pe cel mai mare fiu al său”. Pornind de la un pasaj din în O samă de cuvinte al cronicarului Ion Neculce, Gheorghe Asachi şi apoi Dimitrie Bolintineanu, în Muma lui Ştefan cel Mare,  au nemurit-o pe doamna Oltea pentru felul în care şi-a încurajat fiul după înfrângerea în faţa turcilor de la Valea Albă-Războieni (1476).

Pe Strada Doamna Oltea se află atât „case de cartier”, cât şi câteva frumoase vile. Un imobil de mari dimensiuni din această din urmă categorie se găseşte pe Strada Gheorghe Buliga (în general străzile de aici poartă nume de militari), iar un altul pe Strada Eugeniu Botez, aproape în întregime acoperită de vegetaţie.

 

„Casa cu medalioane” 

Plimbându-mă nu demult în această zonă, am avut surpriza să descopăr, pe Strada Gaetano Donizetti,  o  casă împodobită de cinci medalioane în stucatură („eboşe”) pe două dintre laturile sale. Ştiam că în Bucureşti există o construcţie care poartă asemenea însemne, „Casa Aman” de pe Strada C.A. Rosetti, pe care apar  portretele lui Michelangelo şi Leonardo da Vinci, dar de această casă de pe strada amintită nu aveam cunoştinţă. Făcând unele investigaţii, am identificat faptul că ea a mai atras atenţia unor cercetători, dar proprietarul ei a fost în mod eronat identificat. Stând de vorbă cu un locatar în vârstă al casei, am avut posibilitatea să identific proprietarul real al „Casei cu medalioane” în persoana sculptorului Ion C. Dimitriu-Bârlad (1890 -1964). Deşi este în parte uitat, el a fost un harnic şi talentat autor mai ales a numeroase statui – portrete, între altele ale lui Titu Maiorescu (în „Rotonda scriitorilor” din Cişmigiu), dr. Dimitrie Brândză, dr. Gheorghe Marinescu, Generalul Ion Dragalina, Ion Creangă, Mihai Eminescu (1930), Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Nicolae Leonard şi mulţi alţii.  Tot el este autorul sculpturii „Femeia  cu urcior” (Izvorul “Sissi”) din Cişmigiu, precum şi al statuii „Ultima grenadă” din Buşteni, al cărei dinamism îmi atrage atenţia ori de câte ori trec pe aici. Dimitriu-Bârlad este bunicul apreciatei cântăreţe Margareta Pâslaru, portretul mamei sale figurând între medalioanele de pe faţada clădirii. Pe două dintre medalioane apar Raffaello şi Michelangelo, iar celelalte înfăţişează membre feminine ale familiei sculptorului. Tot pe faţada clădirii se află şi o plăcuţă indicatoare care aminteşte denumirea iniţială a cartierului „Parcul Cornescu”.

Margareta Pâslaru pomeneşte de „Casa cu medalioane” în volumul său autobiografic Eu şi Timpul. Viaţă, vocaţie, viziune, la lansarea căruia a fost expus şi bustul bunicului ei, Ion Dimitriu-Bârlad. Sunt evocate episoade din „istoria” casei, despre bunica sa care cânta la pian şi picta în stil impresionist, despre  mătuşa sa, balerină şi mama, cântăreaţă de operă, ale căror portrete figurează pe faţada „casei cu medalioane”…

După „redescoperirea” acestei case, mi-am amintit că, de fapt, în Bucureşti mai există şi…

 

„Vila cu medalioane”

…aflată pe Strada Ady Endre, dintr-un alt cartier al Bucureştilor, denumit al „Clucerului” (există o stradă cu acest nume în zonă, alături de alţi dregători),  care are o istorie şi un aspect diferit de acelea ale zonelor construite pe care le-am amintit. În primul rând, costurile vilelor impunătoare din această zonă, desigur destul de ridicate,  au fost achitate de proprietari care proveneau dintr-o pătură mai avută. De la locuitorii din zonă s-a putut afla că, de fapt, imobilele „au fost repartizate intelectualilor”.

În ceea ce priveşte „Vila cu medalioane”, ea a aparţinut arhitectului Ioan Traianescu, (1875 – 1964) care a realizat clădiri precum Palatul Ligii Culturale, Biserica Belvedere din Bucureşti, Mănăstirea Govora, Catedrala Mitropolitană din Timişoara şi altele. A fost considerat drept adept al „stilului românesc”.

Medalioanele de pe două dintre laturile faţadei, ale căror inscripţii sunt totuşi greu de descifrat, îi înfăţişează pe Rafaello şi pe Michelangelo, precum şi pe Ermil Pangratti, la  data ridicării construcţiei directorul Şcolii Superioare de Arhitectură, al cărui nume îl poartă o stradă din apropierea Televiziunii,  şi pe Ion Mincu. Pe faţadă există şi o inscripţie care face referire la „Parcul Delavrancea”, nume pe care probabil l-a mai purtat zona. Nu departe se găseşte o stradă cu acest nume, pe care, de asemenea, se află frumoase vile. Este posibil ca majoritatea vilelor aflate în această zonă să fi fost ridicate după planurile arhitectului Ioan Traianescu, căruia i se încredinţase parcelarea unor străzi din zonă.

 

Desigur, în Bucureşti există şi alte zone, „cartiere” construite în perioada interbelică, avându-şi fiecare propria „istorie” şi poate „ascunzând” şi alte „case cu medalioane” sau alte însemne pe care promitem să le cercetăm…

 

Fotografiile de actualitate aparţin autorului

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9192
Diferență: 0,0122
Ieri:
Azi: 4.6852
Diferență: 0,0363
Ieri:
Azi: 5.6962
Diferență: -0,1035
Ieri:
Azi: 4.9737
Diferență: -0,0583
Ieri: