De la meşteşuguri la meserii
Continuându-ne incursiunea prin străzile Bucureştiului care, prin denumirea lor, ilustrează diferitele demnităţi, funcţii, ocupaţii specifice istoriei sale, ne vom opri în continuare asupra unui domeniu bogat reprezentat, acela al meseriilor. Cele mai multe dintre ele îşi au originea în meşteşugurile populare, aşa cum erau practicate ele în aşezările, satele ţării, bineînţeles adaptate la necesităţile şi proporţiile unui oraş, deci ale unei populaţii mai numeroase, cu cerinţe corespunzătoare statutului social al diferitelor pături , de la cele bogate, boierii, la cele modeste, orăşenii care formau marea masă a locuitorilor.
De asemenea, în organizarea acestor meserii au intervenit de la un moment dat, ca şi în întreaga Europă, modificări concretizate mai ales în apariţia unor organizaţii profesionale specifice, breslele.
În nomenclatorul Bucureştilor există o serie de străzi care păstrează memoria unor meserii de o vechime apreciabilă, care au traversat secolele până în perioada contemporană, dar şi a unora care, datorită modificărilor economice şi sociale, au dispărut.
Desigur, cele mai importante meserii erau legate de subzistenţa populaţiei, de necesităţile mai ales alimentare ale sale, determinate, în ceea ce priveşte materia primă, de ocupaţiile agricole tradiţionale, agricultura şi creşterea animalelor, cu diversele lor ramuri.
Astfel, pentru prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, baza alimentaţiei populaţiei oraşului, sunt de amintit străzile Agricultori, Morilor, Făinari, Franzelari, Orzari, pentru cele viticole – Povernei. În ceea ce priveşte prelucrarea produselor din carne, amintim Strada Măcelari şi Strada Scaune, care, în accepţiunea medievală, însemna măcelării. Biserica existentă pe această stradă, probabil pe măsură ce asemenea meserie a căzut în desuetudine, a fost acoperită cu pământ, astfel încât a trebuit să fie dezgropată.
De fapt, în marea majoritate a cazurilor, amintirea meseriilor respective s-a conservat doar în denumirea străzilor, căci, din păcate, nu s-au mai păstrat amenajări care să amintească profilul lor iniţial. Astfel, acestea au fost înlocuite cu „case de cartier”, dar şi cu imobile care denotă bunăstarea locuitorilor lor, cu unele virtuţi arhitectonice, chiar vile.. O excepţie o constituie Casa de târgoveţ construită la 1859 de pe Strada Orzari.
O istorie a pâinii
Desigur, principala ramură a „meseriilor alimentare” este legată de produsele de panificaţie, dezvoltarea acesteia fiind stimulată de existenţa unei bogate baze cerealiere, de grâu, porumb, orz. Dacă, în ceea ce priveşte alimentaţia păturilor modeste de la oraşe şi sate, baza rămânea porumbul (a cărui cultură a fost introdusă de acelaşi domn care a avut atâtea contribuţii atât pe plan material, cât şi spiritual, Şerban Cantacuzino), cu principalul său produs, mămăliga (care, de-a lungul secolelor, a „explodat” sau nu! ), pentru clasele mai avute, grâul a devenit, cel puţin de la un moment dat, materia primă de bază. Producţia de grâu, care a stimulat-o şi pe aceea de pâine, a luat o dezvoltare apreciabilă mai ales după defrişările masive ce au avut loc în Bărăgan. De altfel, grâul a devenit şi unul din produsele de bază la export, Ţările române constituind unul din grânarele Europei. Cine se gândea pe atunci că România va ajunge peste secole să importe grâu ...
În tot cazul, se poate alcătui, ceea ce s-a şi făcut, o „istorie a pâinii” la români. Un moment important al acesteia a fost introducerea unui produs mai „evoluat”, care câştigase teren şi în alte părţi ale Europei, franzela. Răspândirea acestui produs este dovedită de existenţa Străzii Franzelarilor, aflată aproape de Calea Moşilor şi Obor, o zonă reprezentativă pentru dezvoltarea meseriilor şi negoţului bucureştean. Între altele, aici se află şi un imobil construit în 1890 care ar merita să figureze pe Lista monumentelor istorice.(După cum probabil au remarcat cititorii noştri, ne permitem în dese rânduri să facem o asemenea sugestie de aplicarea căreia poate depinde existenţa a numeroase imobile din Bucureşti, unele mai mult decât centenare). Franzela a apărut în Bucureşti pe la sfârşitul secolului XIX, se pare după modelul grecesc. S-a păstrat şi numele primului franzelar al Bucureştilor, un anume Ioniţă Cocătorul, care îşi avea cuptorul pe această stradă. În ceea ce priveşte sortimentele de produse de panificaţie pe care le aveau la dispoziţie bucureştenii (desigur mai ales aceia aparţinând păturilor mai avute), Constantin C. Giurescu aminteşte, pentru 1822: „pâinile şi pâinişoarele, jimblele şi covrigii”, scoase din cuptoarele brutarilor, jimblarilor şi simigiilor. În 1793, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi dă o „poruncă” ce ar putea să ne dea de gândit: brutarii care ridicau nejustificat preţul pâinii erau condamnaţi la moarte prin spânzurare la locul de osândă de lângă Curtea Veche, pedepsiţi fiind şi aceia care dădeau lipsă la cântar.
Tragedia „Vaporului lui Assan”
Dar meseriile legate de producerea făinii şi a pâinii au cunoscut un proces de modernizare, concretizat mai ales în construirea „Morii lui Assan” în 1853 de negustorii Gheorghe Assan (1821–1866) şi Ioan Martinovici (1820–1882), acţionată cu aburi, ceea ce i-a făcut pe bucureşteni să o numească şi „Vaporul lui Assan”. Această instalaţie, prima de acest fel din România, era amplasată pe Strada Halmeu, fostă Silozului, în zona Obor-Lizeanu, chiar numele acestei străzi demonstrând că înmulţirea populaţiei a făcut necesară şi ridicarea unor asemenea construcţii pentru păstrarea grânelor.
Edificarea „Morii lui Assan” a marcat o serie de „premiere”: prima construcţie de acest fel din cărămidă din Bucureşti, cu utilaje la nivel european, aduse de la Viena. De asemenea, după 1903, „Moara lui Assan” a fost dotată cu energie electrică, având uzină proprie. Exemplul ei a fost urmat curând, în 1895 existând în Bucureşti încă nouă mori cu aburi. De amploarea producţiei acestei mori ne dăm seama din faptul că în preajma ei au fost construite şi 28 de silozuri, având capacitatea de înmagazinare de 700 vagoane.
De naţionalizarea acestei mori în iunie 1948 este legată şi o tragedie personală: se pare că proprietarul ei din acel moment Vasile (Basil) Assan ar fi fost aruncat de la etajul 5 al Prefecturii Poliţiei, familiei comunicându-i-se că s-a sinucis.
Dar acesta a fost doar începutul „tragediilor” legate de „Moara lui Assan”, căci după 1990, mai întâi au fost vandalizate şi demolate ilegal o serie de clădiri ale sale, doar clădirea centrală a ansamblului, moara propriu-zisă, având arhitectura unei cetăţi medievale, cu diverse ornamente rămânând, o vreme, în picioare, dar şi aceasta va fi afectată, deşi a fost declarată monument istoric. Motivul important pentru diverşi afacerişti a fost de natură imobiliară, dat fiind că suprafaţa pe care se află construcţia este de 4,7 hectare. Metodele aplicate de aceşti „dezvoltatori” pentru a elibera terenul în vederea ridicării altor construcţii (între care desigur şi un nelipsit „moll !) au fost cele „clasice”, incendieri şi dărâmări cu „concursul” oamenilor străzii, a căror „activitate” a dus, la începutul anului 2012, la prăbuşirea unei părţi a construcţiei, „completate”, în 7 iunie 2012, de un incendiu. Deşi mediile, opinia publică au semnalat „tragedia morii lui Assan”, cei răspunzători de soarta ei, Primăria Capitalei şi Ministerul Culturii, nu au întreprins, cel puţin până în momentul redactării acestor rânduri, măsurile necesare...
În ceea ce priveşte destinaţia pe care ar fi putut să o aibă acest complex de clădiri, amintim că, aşa cum am constatat în Germania, Austria, Finlanda şi alte ţări, asemenea „fabrici” dezafectate au devenit sediile unor instituţii de cultură.
...şi a un unor case de pe Povernei
Denumirea acestei străzi, aflate în zona centrală a Capitalei, este legată de existenţa în cuprinsul ei, la un moment dat, a unor instalaţii pentru fabricarea rachiului şi a altor băuturi spirtoase.
Strada Povernei face parte din „folclorul Bucureştilor”, aşa cum ne încredinţează şi diplomatul (nu numai...) Valentin Lipatti în unul dintre volumele pe care le-a publicat.
Din păcate, acest renume a avut de suferit, căci soarta unor imobile de pe această stradă, care conservă numeroase clădiri de patrimoniu, deşi doar una dintre ele este înscrisă pe Lista monumentelor istorice, a fost... crudă, având în vedere că aici au avut loc o serie de demolări în condiţii legale nu tocmai clare. Astfel, a fost „pus la pământ” un conac de 120 de ani de pe Strada Povernei nr. 2, proiectat de faimosul arhitect Luis Blanc, în 1889, pentru generalul Gheorghe Adrian, fost Ministru de Război al României, pentru a face loc unui bloc de şase etaje. Se pare, după informaţiile apărute în presă, că autorizaţia se referea la o altă adresă.
Un alt imobil demolat este „Casa Rosetti Soleşti”, construită la sfârşitul secolului XIX. Virtuţiile arhitectonice ale acestei case erau legate de preluarea unor elemente ale stilului Art Nouveau, dar pe cine a interesat acest „merit”. Ruinele sale au rămas multă vreme la vedere ca o „rană deschisă”…
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
