O „industrie tradiţională”
În afară de meseriile legate mai ales de prelucrarea produselor agricole, în Bucureşti exista o gamă apreciabilă de asemenea ocupaţii care foloseau alte materii prime, desigur tot de origine naturală, din care erau confecţionate diferite obiecte pentru uzul zilnic, dar şi de folosinţă îndelungată. Se poate spune că aceste meserii au constituit o adevărată „industrie tradiţională”, precursoare a industriei moderne care s-a dezvoltat în Bucureşti, începând din a doua jumătate a secolului XIX. Importanţa şi experienţa pe care au pus-o la dispoziţie aceste ocupaţii tradiţionale a fost relevată de Nicolae Iorga („Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc”, 1906), dar şi de alţi autori. De asemenea, specialiştii le-au avut în vedere mai ales în ceea ce priveşte aportul lor la evoluţia materială şi spirituală a societăţii româneşti, după cum o dovedeşte, spre exemplu, manifestarea organizată în 1912 de Observatorul Urban Bucureşti al Uniunii Arhitecţilor intitulată „Meşteşuguri tradiţionale - contribuţia acestora la conservarea patrimoniului cultural”.
În continuare, vom trece în revistă, desigur selectiv, o serie dintre aceste meserii pe baza materialelor care erau prelucrate de fiecare din ele.
Metal.
Str. Baia de Fier
Spaţiul pe care se află în momentul de faţă strada cu acest nume, acum în zona centrală a oraşului, era denumit în documentele din secolul XVIII „locul unde se frânge fierul”. În acelaşi timp, denumirea străzii aminteşte de originea metalelor prelucrate (fierul şi arama), căci „baie” înseamnă „mină”. De fapt, denumirea străzii era inspirată de aceea a localităţii omonime din Gorj, de unde provenea materia primă.
Aduse în bare lungi, metalele erau tăiate în bucăţi mici de aceea documentele se referă la „locul unde se frânge fierul”. Este de menţionat că, în imediata apropiere, au fost descoperite cuptoare de redus minereul. Pe această stradă, se aflau atât atelierele, unde se confecţionau obiectele de metal, cât şi prăvăliile care le comercializau, mai ales ibrice şi alte vase. În momentul de faţă în acest spaţiu, nu se mai păstrează mărturii ale practicării meseriei fierăritului , în schimb Lista monumentelor istorice menţionează numeroase case construite la sfârşitul secolului XIX. Din păcate, aproape toate sunt într-un stadiu avansat de degradare, aceasta fiind una din străzile Bucureştilor care inspiră, pur şi simplu, indignare faţă de felul în care prevalează interesele imobiliare ale diverşilor proprietari.
O altă stradă, care aminteşte de practicarea acestei meserii, este Strada Covaci (denumire care înseamnă „fierari”). Aici se aflau, până la un moment dat, nu numai ateliere, ci şi o serie de spaţii somptuoase, cum a fost o grădină frumoasă amenajată de peisagişti italieni, cu un chioşc în care domnitorul Constantin Brâncoveanu se odihnea în timpul verii. Aşa cum am mai avut ocazia să menţionăm în cuprinsul acestui serial, pe această stradă se găsea şi unul din restaurantele renumite ale Bucureştilor, aparţinând lui Iordachi Ionescu, „La o idee”, renumit prin lista sa de bucate, denumirile imaginate de jurnalistul N.T. Ionescu, supravieţuind, între care şi aceea de „mici”.
O altă stradă din apropierea Hanului lui Manuc, al cărei nume se referă la confecţionarea şi comercializarea obiectelor de metal, este Strada Căldărari, de la numele breslei acestor meşteri, care făceau şi reparau cazane, cutii de metal, sipeturi, cervcevele, clopoţei.
Pământ, lut
Încă în secolul XVII, în Bucureşti se afla o mahala a Olarilor, cu gropile din care se lua pământ pentru aceste produse, care, cum o demonstrează forma şi ornamentaţie lor, erau influenţate de meşteşugul popular. Meşterii olari se stabiliseră aici, în apropierea Oborului, unde îşi vindeau produsele. În momentul de faţă amintirea acestei meserii s-a păstrat în denumirea Străzii Olarilor. Era obiceiul ca breslele anumitor meserii să înalţe şi lăcaşe de cult, astfel încât pe această stradă se găseşte Biserica „Sf. Nicolae, Adormirea Maicii”, ctitorită la 1758. Oalele erau la mare preţ mai ales la sărbătorile religioase legate de comemorarea morţilor când erau date de pomană.
O altă veche meserie legată de prelucrarea lutului era aceea a confecţionării cărămizilor care a avut un aport deosebit în clădirea oraşului. Astfel, denumirea Străzii Cărămidarii de Jos aminteşte de mahalaua cu acelaşi nume, meseriaşii din această branşă fiind aşezaţi aici de domnitorul Radu Leon, încă pe la mijlocul secolului XVII. De fapt, cum am văzut, în Bucureşti mai erau alte „gropi” de unde se extrăgea material pentru confecţionarea cărămizilor. În ceea ce priveşte „Cărămidarii de Jos”, uliţa a dispărut, fiind înlocuită prin construcţia de blocuri de strada cu acest nume, singura sa a amintire fiind biserica, la început din lemn (construită la 1711), fără implicarea unor specialişti. Ea a fost reconstruită din cărămidă la mijlocul secolului XVIII, iar în 1922-1924, a fost refăcută, cu sprijinul Casei regale, arhitect fiind Duiliu Marcu, iar pictor Dimitrie Belizarie.
Un alt material folosit la construcţii era nisipul, astfel încât, în apropierea lacului Herestrău, se află Strada Nisipari, pe locul ei găsindu-se o carieră din care se scotea acest material. Această stradă este menţionată pe un plan al oraşului, încă în 1842.
Lemn
Prelucrarea lemnului avea, în perioada Evului Mediu, dar şi mai târziu, o importanţă deosebită, dat fiind că majoritatea obiectelor şi uneltelor erau făcute din acest material. În special recipientele din lemn erau produse pe scară largă, fiind folosite în special la păstrarea alimentelor. A fost deci normal să existe în Bucureşti Strada Dogarilor, şi aceasta în apropierea Oborului, unde erau vândute asemenea obiecte. Pe această stradă, se mai păstrează câteva imobile mai vechi, unele fiind sediul unor prăvălii, precum şi „case de cartier”, dar, în general, acestea au fost înlocuite de imobile cu etaj, construite în perioada interbelică, cum este acela în care a locuit medicul şi scriitorul Saşa Pană, unde se întâlneau o serie de reprezentanţi importanţi ai avangardismului românesc, aici fiind şi sediul reviste „Unu”.
O altă stradă, pe care se aflau atelierele şi locuinţele meseriaşilor din această branşă, era Strada Vaselor, aici fiind confecţionate butoaie, putini, poloboace şi ciubere. Aici, se mai păstrează încă un imobil din 1888 care (iarăşi nu ştiu de ce!) nu se află pe Lista monumentelor istorice.
Piele
Prelucrarea acestui material era legată desigur de confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte, dar, înainte de aceasta, el trebuia pregătit, astfel încât în Bucureşti există Strada Tabaci care îşi trăgeau numele de la meseriaşi, unii din cei mai numeroşi, specializaţi în tăbăcirea, argăsirea pieilor. După ce îşi avuseseră atelierele pe malul Dâmboviţei, în zona Podului Mihai Vodă, datorită poluării râului şi mirosului care îl degaja prelucrarea pieilor, au fost strămutaţi în zona mănăstirii Radu Vodă, pe ambele maluri ale râului, unde a fost înfiinţată o nouă mahala. Acum, strada Tăbăcarilor se găseşte în zona Splaiului Unirii, deci tot în apropierea malului Dîmboviţei. Datorită condiţiilor grele de muncă şi viaţă, aceşti meseriaşi s-au numărat printre participanţii cei mai radicali la Revoluţia din 1848.
Tot de practicarea acestei meserii se leagă şi numele Străzii Oţetari, dat fiind că aici creşteau aceşti arbori, frunzele şi scoarţa lor fiind folosite la tăbăcirea pieilor.
De valorificarea acestui material se ocupau cizmarii care îşi aveau atelierele pe Strada Cavafi vechi (ca şi în cazul altor meserii termenul este de origine turcească), aflată în apropierea Căii Moşilor. De fapt, era vorba de meseriaşi care confecţionau încălţăminte de calitate inferioară, cei care produceau încălţăminte de lux avându-şi atelierele mai în centrul oraşului. Se pare că nici meseriaşii de pe Strada Cavafii vechi nu o duceau prea rău, dat fiind că pe aceasta se găsesc numeroase imobile de patrimoniu, cele mai multe fiind construite la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor.
În perioada în care caii erau un important mijloc de transport a fost normal să existe în Bucureşti, în Centrul istoric, Strada Şelari, meseriaşii din această branşă ocupându-se cu confecţionarea de şei bogat împodobite, cu ornamente de aur şi argint, precum şi alte accesorii pentru cai: hamuri, hăţuri frâie. Aici se găsea Hanul Roşu, construit la începutul secolului XIX, pe locul vechiului Palat Domnesc.
Textile, îmbrăcăminte
Prelucrarea materiilor prime din care era confecţionată îmbrăcămintea avea o deosebită importanţă în Bucureşti. De cele mai multe ori metodele erau destul de primitive, avându-şi originea în satul tradiţional.
Denumirea unei meserii legată de prelucrarea fibrelor animale a fost atribuită Bulevardului Pieptănari, în zona Căii Şerban Vodă. Pe această stradă locuiau în număr mare meşterii care curăţau fibrele de impurităţi, cu ajutorul unor instrumente numite „piepteni”. Practicarea acestei meserii în zonă este atestată şi de numele Străzii Dârste după acela al unei „piue” rudimentare, acţionată de o apă curgătoare, în care se „bateau” dimia, postavul etc., cu ajutorul unor ciocane de lemn.
De prelucrarea acestui material aminteşte şi numele Străzii Lânăriei, aflată pe locul unde, de la Filaret, izvora o gârlă, afluent al Dâmboviţei, în apropierea actualelor Bulevardelor Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai. Denumirea sa îşi are originea în faptul că apa gârlei era folosită de femei pentru a spăla lâna oilor care era apoi uscată pe sălciile de pe maluri. Ulterior aici s-a construit un canal subteran care se găseşte sub Strada Lânăriei. Strada adăposteşte acum o serie de „case de cartier” destul de modeste, dintre care însă două sunt centenare, precum şi hale de mari dimensiuni dezafectate, ceea ce dă oarecum senzaţia de „sfârşit de veac”.
Un important articol de îmbrăcăminte destinat acoperirii capului este „evocat” de existenţa Străzii Şepcari, în zona Centrului istoric. Mai ales în perioada interbelică el era purtat de muncitori, dar şi de tinerii mai…sportivi. După război, acest articol a devenit un fel de „marcă” a comuniştilor, chiar a vârfurilor lor, astfel încât, aşa cum ne încredinţează Dorin-Liviu Bîftoi, în interesantul său volum „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 50”, însuşi Gheorghiu-Dej a dat dispoziţie să fie folosite şi… pălăriile.
Strada Blănari din aceeaşi zonă, pe care am mai avut ocazia să o pomenim într-unul din episoadele acestui serial, se leagă de producerea unor articole oarecum de lux. Pe ea se aflau atelierele în care erau confecţionate aceste articole (căciuli, haine şi alte accesorii), dar şi prăvăliile în care ele erau comericializate, din care unul a supravieţuit. Se vede că nici aceşti meseriaşi nu o duceau prea rău, astfel încât pe Strada Blănari se găsesc o serie de imobile de patrimoniu, înscrise pe Lista monumentelor istorice, care însă (bineînţeles !) se găsesc într-o stare destul de precară.
În fine, în Bucureşti, mai pt fi întâlnite desigur şi alte străzi care amintesc de practicarea anumitor meserii, unele dintre ele ne fiind legate direct de practicarea lor, cum este Strada Croitoriei în apropierea Bulevardului 13 Decembrie.
PS
În sfârşit, a fost demolată „Hala Matache”, operaţiune care a devenit, de câţiva ani, „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, stârnind o oarecare rumoare, mai ales în rândul ONG-urilor care au drept scop „salvarea” monumentelor istorice ale oraşului, mai puţin ecou în opinia publică, dar şi satisfacţie printre locuitorii zonei pentru care menţinerea rămăşiţelor acestei construcţii a fost un focar de dezordine şi chiar infecţie. Ceea ce într-adevăr a impresionat neplăcut a fost faptul că operaţiunea a fost demarată inopinat, la „adăpostul nopţii” şi al…viscolului. În ceea ce mă priveşte, nu nutresc sentimente paseiste şi nostalgice şi nu cred că această construcţie era, cum s-a susţinut, un obiect de patrimoniu. Valoarea sa nu era atât arhitecturală, ci mai mult urbanistică şi… sentimentală, fiind una din ultimele „hale” ale Bucureştilor. În ceea ce priveşte reconstrucţia sa cu câţiva zeci de metrii mai în spate pentru a face loc noii artere, pe care a promis-o Primăria, ea stârneşte unele nedumeriri, căci aceasta ar însemna obturarea Străzii Atelierului, dărâmarea unor imobile din zonă (ce este drept, în avansată stare de degradare), afectând chiar perimetrul pieţii.
Inserăm în spaţiul acestui episod şi o fotografie, recent făcută în acest spaţiu, care s-ar putea putea să devină „raritate istorică”. Impresia pe care o sugerează este aceea a unei „cetăţi sub asediu”…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
