Ziarul de Duminică

Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LXXII). Scriitori înaintaşi/ de dr. Alexandru Popescu. GALERIE FOTO

Casă pe str. Anton Pann

Fotografiile de actualitate aparţin autorului

23.05.2013, 23:42 312

O parte a istoriei literaturii române

…pot fi considerate şi străzile Bucureştilor, dat fiind că multe dintre ele poartă numele unor scriitori. În general, o asemenea listă este destul de reprezentativă , căci pe ea se înscriu numele unor personalităţi care s-au afirmat încă de la începuturile „literelor româneşti”, în diferite etape ale evoluţiei lor până în contemporaneitate, nu numai din Valahia, ci şi din alte părţi ale ţării.

În ceea ce îi priveşte pe scriitorii înaintaşi, premergătorii, deci din secolul XIX, între ei se află autori cu o personalitate complexă, care s-au ilustrat în diferite genuri ale literaturii, putând fi consideraţi întemeietori ai unora dintre ele.

 

„Cel isteţ ca un proverb”

este considerat Anton Pann (1793/1797-1854). În tradiţia unor înaintaşi iluştri, Pann a fost într-adevăr o personalitate complexă: poet, compozitor, profesor, folclorist, literat, publicist, cunoscător atât al unor opere ale unor autori de dinaintea sa, dar şi a numeroase limbi străine. Studiile şi le face în muzică religioasă, ajungând să fie considerat încă din tinereţe unul din cei mai importanţi erudiţi în acest domeniu. În acelaşi timp, Pann îşi extinde aria cercetărilor şi la folclorul muzical şi literar, fiind unul din cei dintâi culegători, căci a dat tiparului, pentru prima oară, numeroase piese mai ales  ale folclorului  urban şi al celui bizantin, oriental. Dat fiind că se familiarizase şi cu tipografia, Pann publică o serie de culegeri care pot fi considerate clasice, cuprinzând cântece care au avut o largă circulaţie:  „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Sub poale de codru verde”… Pe coperta uneia din publicaţiile lui Anton Pann se află scris: „De prin lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din folclorul literar, Pann a publicat volumul cu frumosul titlu „Povestea vorbii”.

Ca şi alţi intelectuali ai vremii sale, şi Pann a trebuit să suporte vicisitudini politice, refugiindu-se, după Răscoala lui Tudor Vladimirescu, la Braşov. Anul 1848 îl găseşte la Râmnicu Vâlcea, unde concepe compoziţia care va deveni, la un moment dat,  imnul naţional al României, „Deşteaptă-te române”, pe versurile poetului transilvănean Andrei Mureşanu, interpretat prima oară la 29 iulie 1848, considerat de George Călinescu „Marseilleza română”.

În Bucureşti, Pann a locuit în mahalaua Lucaci, după numele acestei biserici ctitorite la 1736, unde a fost şi diacon. În curtea ei va fi şi înmormântat, după moartea sa la 2 noiembrie 1854.  Pe lespedea  de piatră aflată aici a fost săpat epitaful său care cuprinde şi cuvintele: Aici s-a mutat cu jale/În cel mai din urmă an/Care în cărţile sale/
Se citeşte Anton Pann”. Tot aici a fost ridicat şi un monument care îl reprezintă, iar, pe casa în care a locuit a fost fixată o placă memorială care apoi a dispărut, fiind acoperită de proprietarul imobilului cu var (!).
O soartă asemănătoare o au şi multe din casele ce se află pe Strada Anton Pann, din fosta mahala Lucaci ce se găsea iniţial într-o margine a Bucureştilor. Într-adevăr, multe din imobilele construite pe această stradă (numită o vreme Strada Taurului),  la sfârşitul secolului XIX, în stil eclectic de inspiraţie francez, se află într-un stadiu avansat de degradare, cel puţin la momentul în care ne-au purtat şi pe noi paşii aici.

 

 Poeţi uitaţi

Într-adevăr, unii din scriitorii înaintaşi au alunecat treptat în uitare, deşi contribuţia lor literară este notabilă, mai ales în ceea ce priveşte introducerea unor noi genuri.

 Astfel, poetul basarabean Alecu Donici  (1806-1865) a contribuit la afirmarea fabulei, creaţie care denotă un ascuţit spirit de observaţie socială şi politică.

În ceea ce îl priveşte pe Alexandru Depărăţeanu(1835- 1865), poet şi dramaturg, se poate spune că nu a putut depăşi faza de imitaţie a unor modele străine. A rămas mai cunoscut prin poezia postumă „Vara la ţară”, datorită mai ales savuroasei parodii a lui George Topârceanu.

Oricum, memoria acestor literaţi s-a păstrat măcar în  străzile ce le poartă numele, străzi pe care se află câteva imobile cu valoare arhitectonică. Astfel, pe Strada Alexandru Donici, se găseşte „Casa Av. Lenş”, precum şi casa în care a locuit marele patriot basarabean Pantelimon Halippa.

 

„Unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor”

Nu atât prin operele sale literare (a publicat câteva proze), a binemeritat  Costache Negri (1812-1976) să rămână în istorie şi să se bucure de „privilegiul” de a-i fi acordat numele unei străzi din Bucureşti. Crezul său politic este sintetizat în cuvintele ce-i aparţin şi care şi-au păstra o anumită actualitate: „În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea.”

Într-adevăr, se poate spune că nu a existat eveniment istoric în timpul vieţii sale la care Negri să nu fi participat, de la Revoluţia de la 1848 la Unire. În acelaşi timp, Negri poate fi considerat unul dintre cei dintâi diplomaţi români, având o contribuţie importantă la recunoaşterea internaţională a acestui act istoric. A fost un sprijinitor al reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, astfel încât, atunci când acesta a fost detronat, Negri, ca şi prietenul său Vasile Alecsandri, a părăsit viaţa politică, ceea ce nu l-a împiedicat pe Mihai Eminescu să îl considere drept „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor.”

A mai fost un fapt care i-a apropiat pe Negri şi Alecsandri, acesta din urmă fiind îndrăgostit de sora lui Negri, frumoasa Elena,  a cărei moarte prematură i-a inspirat lui Alecsandri îndureratele poezii din ciclul „Lăcrămioarelor”.

Pe Strada şi Intrarea care îi poartă numele lui Negri, aflată în centrul Bucureştilor, se găsesc frumoase construcţii, între care şi un palat.

 

„Umbra” unui poet

Grigore Alexandrescu(1810-1885) poate fi considerat nu numai un scriitor înaintaş, ci chiar un clasic, dat fiind că a încetăţenit în literatura românească o serie de genuri şi doar faptul că, în ultima parte a vieţii, datorită bolii, nu a mai putut scrie l-a împiedicat să rămână printre marii noştri poeţi. La dispariţia sa, Alecsandri  a scris cuvinte care s-ar putea potrivi şi altor scriitori români trecuţi în parte, nemeritat,  în uitare:„Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulţi ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generaţiei actuale în privirea lui şi uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”

Dar şi aşa, unele din creaţiile sale, între care „Umbra lui Mircea. La Cozia” şi multe din fabule au rămas în patrimoniul literaturii române.

Ca o „compensaţie”, strada care îi poartă numele se numără printre cele mai frumoase străzi din Bucureşti, unele din imobilele construite aici la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor aflându-se pe Lista monumentelor istorice.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO