Bucureştii – o „scenă”
Deşi bucureştenii au fost dintotdeauna mari amatori de teatru, străzile care poartă numele unor dramaturgi sunt destul de puţine în Capitală: Matei Millo, Constantin Brăiescu, Barbu Delavrancea, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian. Este drept că unii dintre poeţii, prozatorii deja pomeniţi în alte episoade ale acestui serial s-au ilustrat şi în genul dramatic: Alecsandri, Minulescu, Rebreanu, Eliade, Zamfirescu. Dar desigur, cel mai ilustru nume al acestei galerii este acela al lui Mihai Eminescu, astfel încât volumul VIII din ediţia completă a Operelor sale poartă titlul generic „Teatrul original şi tradus”
În afară de aceştia, au mai existat, mai ales în prima parte a secolului XIX, o serie de autori, unii dintre ei mai obscuri sau uitaţi, care au „comis” şi piese de teatru de mai mari sau mai mici dimensiuni.
Se poate spune că, din mai multe puncte de vedere, Bucureştii au constituit o adevărată „scenă” chiar dacă uneori în sens peiorativ, dacă este să ne gândim la comportamentul unor politicieni, de ieri şi de astăzi…
Un oraş „periculos”
Probabil se ştie mai puţin că însuşi marele actor, director de scenă, conducător de trupă, director, profesor Matei Millo (1814-1896) a scris şi piese de teatru. Este vorba de „Prăpăstiile Bucureştilor”, cu personaje împrumutate din romanele foileton. Subiectul acestui text este moralizator, vizându-i pe tinerii care, odată sosiţi în Capitală, devin victime potenţiale a tot felul de pericole. Bucureştii apar, asemenea Parisului, drept un oraş „periculos” care poare distruge cu ispitele sale. Se pare că piesa şi-a păstrat o anumită actualitate, căci ea şi-a găsit recent o transpunere radiofonică, răsplătită cu premiul UNITER.
Aflată în centrul Capitalei, strada care îi poartă numele se „distinge”, ca şi altele din zonă, prin amestecul de clădiri, unele din categoria „blocurilor” din perioada interbelică, aflate adesea într-o stare nu tocmai bună, cu alte construcţii mai vechi, totuşi renovate. Între acestea, „Hotelul Carpaţi”, o clădire cu şase etaje, construită în perioada interbelică ţi care, în momentul de faţă, este de vânzare. Aviz amatorilor…
Un bucureştean get-beget
…a fost marele dramaturg, politician, membru al Academiei, Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918). Se naşte, tatăl său fiind vrâncean (de unde şi cognomenul adoptat de scriitor), în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului. Toate momentele formării sale sunt legate de Bucureşti: îşi începe instrucţia pe lângă Biserica Sf. Gheorghe Nou, după care urmează, ca bursier, Liceul „Sf. Sava“, cu cei mai de seamă profesori din acea vreme, iar, în 1882, îşi trece examenul de licenţă la Facultatea de Drept din Bucureşti.
În perioada iunie 1899 - februarie 1901, Delavrancea a fost primar al Capitalei. Deşi nu a îndeplinit multă vreme această funcţie, a avut unele iniţiative care au marcat existenţa şi aspectul ulterior al urbei, între care continuarea introducerii iluminatului electric, pe Podul Mogoşoaiei, inaugurarea de noi linii de tramvaie şi continuarea demersurilor pentru alimentarea cu apă potabilă a Bucureştiului, pavarea cu piatră a străzilor, refăcând Lipscanii şi Calea Victoriei. Şi pe plan cultural, Delavrancea a avut un aport important: a sprijinit cu fonduri tipărirea „Istoriei Bucureştilor” a lui Ionescu Gion si l-a însărcinat pe Caragiale sa redacteze un raport cu privire la divertismentele artistice populare ale oraşului.
Nu odată, primarul Delavrancea a intrat în conflict cu membrii consiliului comunal, dezaprobând tendinţele birocratice ale acestora: „Daca vreţi să iscălim numai hârtii, atunci nu merităm mandatul ce ni s-a dat”, atenţionare care, într-o bună măsură, îşi păstrează actualitatea…
Între operele sale, cea mai „bucureşteană” este „Hagi Tudose”, a cărei acţiune se petrece „Dincolo de Crucea de peatră, d-a stânga Şoselei Vitanului”.
Şi totuşi strada care îi poartă numele nu se află într-unul din cartierele Bucureştilor, ci într-o zonă privilegiată, în apropierea Şoselei Kiseleff. Este, în principal, o stradă de frumoase vile, unele concepute în stil neoromânesc, promotorul său, Ion Mincu, fiind şi un apropiat al lui Delavrancea. Nu departe, se află bustul reprezentându-l pe Delavrancea.
Un fiu adoptiv
…al Bucureştilor, de fapt, al României, a fost Victor Eftimiu (1889-1972), căci s-a născut în Albania. Foarte repede, s-a adaptat la viaţa bucureşteană, a cărei figură pitorească a devenit.
Autor al unor piese de mare succes în epocă („Înşir'te mărgărite”, „Omul care a văzut moartea”, „Cocoşul negru”), Victor Eftimiu a avut un aport real la viaţa dramatică a Bucureştilor, fiind director al Teatrului Comedia, al Teatrului Naţional în mai multe rânduri.
În curtea casei de pe Intrarea ce îi poartă numele din apropierea Grădinii Cişmigiu, se află bustul său pe care îl saluta în fiecare dimineaţă…
Cel mai bucureştean scriitor
…a fost fără îndoială, Ion Luca Caragiale (1852-1912), deşi nu s-a născut în Capitală, unde a venit abia în 1868, pentru a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, condus de unchiul său, Costache, ca apoi să se stabilească aici în 1870. Afirmaţia se justifică nu numai prin faptul că a locuit în Capitală neîntrerupt până la autoexilarea sa, ci, mai ales, pentru că marea majoritate a operelor sale, de la piese la schiţe, sunt inspirate de viaţa bucureşteană. Am avut deja ocazia, în cuprinsul acestui serial, să pomenim de legăturile lui Caragiale cu oraşul şi rămânem la ideea că oricine va dori să realizeze o istorie a Bucureştilor va trebui să aibă, ca unul din izvoarele principale, scrierile lui Caragiale.
În ceea ce priveşte prezenţa lui Caragiale în viaţa teatrală bucureşteană, este de menţionat că, în 1888, a fost numit de Titu Maiorescu la conducerea Teatrului Naţional: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. Nu a îndeplinit multă vreme această funcţie, căci, datorită neînţelegerilor cu unii din actorii principali, a demisionat. Paradoxal apare şi faptul că nici mai târziu cel care încă în viaţă putea fi considerat drept cel mai mare dramaturg român, nu s-a bucurat de prea multă ospitalitate pe prima scenă a ţării. Rareori zicala „Nimeni nu este profet în ţara lui” poate fi mai bine ilustrată decât în „cazul Caragiale”, „revanşa” venind abia în 1952 când Teatrului Naţional i s-a acordat numele său.
Dintre multele străzi pe care a locuit Caragiale, i s-a acordat numele său uneia aflată în centrul oraşului, unde dramaturgul a trăit în perioada 1901-1902 potrivit plăcii fixate pe casa în care a locuit. Destul de multe dintre imobilele de pe această stradă datează de la sfârşitul secolului XIX, unele figurând pe Lista monumentelor istorice.
Avatarurile statuii care îl reprezintă, realizată de Constantin Baraschi, pot constitui subiectul unei schiţe. Iniţial s-a aflat în curtea editurii Cartea Românească de pe strada Nuferilor, devenită între timp G-ral Berthelot. Mai târziu, a fost mutată pe strada Maria Rosetti, cu faţa spre o casă unde a locuit scriitorul. În 2002, statuia este luată de pe soclul din „Rosetti” şi mutată în faţa Teatrului Naţional, pentru ca, patru ani mai târziu, să se reîntoarcă pe locul iniţial. În faţa Teatrului Naţional, a fost instalată o statuie originală a lui Caragiale împreună cu un grup ce reprezintă personajele sale, lucrări datorate sculptorului Ioan Bolborea.
„Criticilor mei”
…le dedică Eminescu o poezie în care, de fapt, ironizează lipsa de înţelegere a unor contemporani pentru poezia sa. Dacă ar fi trăit să constate admiraţia pe care a stârnit-o creaţia sa generaţiilor următoare de critici, probabil că şi-ar fi schimbat părerea.
Nici criticii, istoricii literaturii nu au dat numele prea multor străzi din Bucureşti: Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, George Călinescu. Dar şi în cazul acestei „branşe” trebuie făcută observaţia că destul de mulţi dintre reprezentanţii săi s-au afirmat şi în alte domenii ale literaturii.
Plăci memoriale, statui
…cinstesc memoria unor critici, istorici ai literaturii, de fapt, a culturii româneşti şi universale.
Strada care poartă numele lui Titu Maiorescu (1840-1917), una din cele mai complexe personalităţi ale vremii sale, a fost…„exilată” undeva pe lângă Obor, deşi ar fi fost mai firesc ca acest nume să fie atribuit uneia din străzile pe care a locuit, de exemplu, în actuala zonă „Magazinului Eva”, după cum ne încredinţează o placă fixată aici, sau în preajma Colegiului ce îi poartă numele, pe care, de asemenea, este fixată o placă pe care este reprezentat alături de I.L. Caragiale.
Afară de strada care îi poartă numele, memoria lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), a fost cinstită şi de o statuie, care, după 1989, a avut o „istorie” destul de ciudată, pur şi simplu dispărând o vreme. Îmi aduc aminte că atunci am publicat articolul „Cine are drept la statuie ?”, în care argumentam că gestul era cu totul exagerat şi denota ignoranţă, dat fiind că, deşi lăudat chiar de Troţki, Gherea nu a fost un „bolşevic”, ci un reprezentant al mişcării socialiste autentice, iar polemica sa cu Titu Maiorescu a fost un exemplu de spirit critic echilibrat.
Şi Eugen Lovinescu (1881-1943) s-a bucurat doar de „privilegiul” de a i se fi atribuit numele unei „străduţe” aflată undeva pe lângă Bulevardul Alexandru Ioan Cuza. Noroc cu placa memorială fixată pe blocul de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu, unde a locuit Lovinescu şi şi-a desfăşurat activitatea Cenaclul „Zburătorul”.
Numele lui Tudor Vianu (1898 - 1964) a fost atribuit unei străzi din zona Floreasca, deşi el a locuit o vreme pe Strada Andrei Mureşanu, într-o frumoasă casă pe care este fixată o placă memorială.
Muzeu – „teatru”
În zona dintre Calea Dorobanţi şi Calea Floreasca se află strada şi Muzeul George Călinescu (1899-1965), al cărui proiect l-a realizat chiar autorul monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent”. În afară de aceasta, în zona Dorobanţi se află şi un părculeţ şi o statuie a „divinului critic”, cum l-a numit Eugen Barbu, reprezentat, după părerea mea, cu (prea) multă „libertate”. Mai realist este bustul aflat în curtea Muzeului, realizat de Onofrei Paciurea cu masca de bronz de Ion Jalea. Acest muzeu a fost transformat într-un adevărat teatru unde Călinescu, cu sprijinul colaboratorilor de la Institutul pe care l-a condus, îşi reprezenta piesele de teatru.
Din păcate, de multă vreme, acest Muzeu nu este accesibil publicului, ceea ce, la un moment dat, a stârnit unele proteste. Aşteptăm…
Nu trebuie uitat că în unele dintre romanele sale („Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”) sunt evocaţi şi Bucureştii „sfârşitului de veac” şi ai primelor decenii ale secolului XX.
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
