Oraşul de sus
Dacă fereastra poate fi considerată un spaţiu prin care lumina pătrunde în casă, iar privirea poate îmbrăţişa o parte a exteriorului său, „balconul” este o prelungire a locuinţei, o „pătrundere” în peisaj. Tehnic, balconul se defineşte ca „Platformă cu balustradă pe peretele exterior al unei clădiri”, dar, în acelaşi timp, pot fi formulare şi alte definiţii ale sale, arhitectonice, sociale, spirituale şi chiar… politice.
Într-adevăr, balconul are funcţia de legătură cu exteriorul, cu peisajul, dând posibilitatea de a privi mediul exterior, oraşul „de sus”, de a-i admira perspectivele, mai apropiate sau mai îndepărtate. În acelaşi timp, el este un spaţiu reprezentativ al casei, al locuitorilor săi, materializând nu numai starea lor materială şi socială, ci şi preferinţele artistice. Arhitectura balconului a fost, de altfel, o preocupare constantă a specialiştilor care au propus soluţii din cele mai ingenioase ce s-au înscris în evoluţia acestui domeniu.
În acelaşi timp, nu odată de-a lungul istoriei, balconul a constituit un spaţiu de afirmare şi pe plan politic, destul de dese în istorie fiind cazurile în care de aici au fost exprimate, comunicate în exterior opinii, hotărâri cu o anumită influenţă asupra cursului unor evenimente, România nefăcând excepţie.
Există şi alte elemente arhitectonice înrudite cu balconul, unele mai ample decât acesta, cum este acela ce în româneşte se numeşte „verandă”, după termenul francez: „Galerie exterioară (balcon sau terasă acoperită), închisă adesea cu pereţi având numeroase ferestre, care alcătuieşte anexa unei locuinţe”. Este vorba, aşadar, de o construcţie mai amplă care poate acoperi o bună parte a faţadei clădirii.
În tot cazul, acest element arhitectonic a cunoscut o evoluţie continuă, putându-se vorbi de…
O istorie a balconului
Este greu de stabilit când a apărut „balconul”, probabil prezenţa sa însoţind, într-o mare varietate de forme, o bună parte a evoluţiei arhitecturii în diferite părţi ale globului.
Pentru Europa, încă din Evul mediu, un prototip al „balconului” poate fi considerată „loggia” italienească: „Galerie exterioară încorporată unei clădiri, acoperită şi deschisă către exterior printr-un şir de arcade sprijinite pe coloane sau pe stâlpi”. Aflată la nivelul parterului, „loggia” a îndeplinit în cursul istoriei şi funcţia de…tribună.
Şi în arhitectura tradiţională românească, există elemente constructive apropiate de „balcon” sau „verandă”, aceasta neînsemnând că ele au fost „prototipuri”, ci doar că i-au influenţat într-o anumită măsură evoluţia.
Este vorba de „pridvor” – „Galerie exterioară deschisă (mai rar închisă), cu acoperişul sprijinit de stâlpi, aşezată în partea din faţă a unei clădiri sau de jur împrejurul ei”, sau altele asemănătoare, cum ar „cerdacul” care se apropie mai mult de verandă.
În România, mai există alte construcţii înzestrate cu elemente înrudite cu balconul. Este vorba de „cule”, în formă de turnuri fortificate, existente în unele zone ale ţării (Oltenia, Muntenia, Argeş), destinate apărării de pericolul unor atacuri, invazii, mai ales din partea turcilor. În partea lor superioară, acest construcţii erau înzestrate cu terase, mici balcoane care înlesneau observarea în exterior.
De la un moment dat, „balconul” şi-a avut propria sa istorie, bineînţeles în cadrul aceleia a arhitecturii, dar, cum se va vedea, şi cu elemente originale, adesea influenţate şi de evoluţiile istoriei artelor, căci, într-adevăr, se poate vorbi de…
Balconul în arte
Cine n-a auzit de „scena balconului” din actul II al tragediei „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, comentată în fel şi chip de istoricii literaturii, dar şi de umorişti, cum este, la noi, Vasile Ghica: „Contează ce cânţi, dar şi la ce balcon”. S-a mai afirmat, cu maliţiozitate că „În istoria oricărei iubiri există un balcon ca al Julietei, pe care mai târziu se întind rufe”…
Mai există o „scena a balconului” şi în piesa lui Edmond Rostand „Cyrano de Bergerac”, în care eroul principal, mai mult decât generos, „îi suflă” lui Christian cuvintele cu care doreşte să cucerească inima Roxanei.
Cineva a numărat peste 100.000 de citate referitoare la balcon.
Şi în literatura română, balconul este pomenit în diferite contexte. Astfel, Alecu Russo, în textul „Palatul lui Duca-vodă”: …„O scară de vreo 12 lespezi, strâmtă şi lipită de peretele dinafară al palatului, duce pe un balcon mic, sub care se deschide uşa beciurilor”.
Asemenea „trimiteri” există şi la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu şi chiar Mihai Eminescu („Scrisoarea IV”, „Diamantul Nordului”). Iar, într-un reportaj al lui Ion Luca Caragiale, întâlnim o descriere a peisajului care se vede de la un balcon al „Hotelului Orient”: „Din balcon, seara mai ales, e o privelişte minunată; avea în faţă, spre dreapta, squarul, dominat de cupola Ateneului…”
Şi în artele plastice balconul şi-a găsit locul şi încă prin penelul unor pictori vestiţi, cum ar fi Eduard Manet („Pe balcon”, 1868). La noi, Theodor Pallady este autorul pânzei „În balcon”. Şi pictori din generaţiile mai noi s-au lăsat inspiraţi de acest element arhitectonic căruia i-au conferit valori estetice reale: Florenţa Pretorian, Dumitru Macovei – „Vedere din balcon”, Szilagyi Zsolt – „Balcon cu flori”
Dacă nu avem încă o „simfonie a balconului”, există o serie de piese de muzică uşoară care îl cântă cu sensibilitate, cum ar fi piesa „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă” de Petre Andreescu, interpretă de Titi Botez.
Primul balcon din Bucureşti
…se pare că a fost construit, la 1827, din porunca boierului Constantin Bălăceanu, mare ban, pe Podul Mogoşoaiei, la o casă care nu s-a mai păstrat. O parte a boierimii a protestat la domnul Grigore Ghica pe motiv că această construcţie ar umbri strada şi ar…împiedica trecerea carelor. Ca şi acum, domnul a poruncit constituirea unei comisii care să analizeze „cazul”. Această comisie a aprobat construirea balconului, argumentând, pe drept cuvânt, că acesta „împodobeşte şi înfrumuseţează politia, după cum se văd în cele mai mari şi frumoase politii ale Evropii, ..., că balconurile nu sunt nicicum poprite".
Balconul la români
…şi-a avut, desigur, istoria sa, în bună măsură influenţată de aceea a arhitecturii europene.
În tot cazul, de la un moment dat, balcoanele au devenit un element arhitectural nelipsit din peisajul Capitalei, mai ales de la sfârşitul secolului XIX, unele chiar din anii ´60 ai acestei perioade. În afară de cele cu care erau înzestrate Palatele, balcoanele au început să împodobească şi noile construcţii, inclusiv blocurile care apărut în această perioadă, contribuind ca Bucureştii, după opinia unor istorici ai arhitecturii, să devină un „Mic Paris”. S-a considerat că balcoanele aveau un rol funcţional, dar şi decorativ, contribuind la conturarea personalităţii unei case. În afară de acelea din zidărie, au cunoscut o mare răspândire balcoanele de fier turnat si cele din fier forjat.
Şi perioada definită ca „Art Nouveau”, de la începutul secolului XX a influenţat mai ales ornamentica balcoanelor, conferindu-i un plus de fantezie şi eleganţă, iar stilul „Art Deco”, afirmat mai ales în perioada interbelică, a avut aportul său, mai ales în ceea ce priveşte stabilirea unor proporţii simple, echilibrate şi folosirea temei floralale redată intr-o maniera geometrizantă.
O contribuţie proprie poate fi considerată apariţia balconului în stil neoromânesc mai ales în ceea ce priveşte ornamentica, inspirată de motive tradiţionale, inclusiv de cele din arhitectura bisericească.
Perioada postbelică, aceea a „blocurilor noi”, face să dispară, în bună măsură, preocuparea pentru aspectul şi ornamentica balcoanelor, în afara unor rezolvări formale prezente mai ales în construcţia „Casei poporului” şi a unor blocuri din zona Centrului civic. În schimb, „inovaţiile” au venit din partea populaţiei care, silită de temperaturile scăzute din apartamente, şi-a „închis” balcoanele, ceea ce a dat oraşului un aspect cu totul heteroclit.
Balcoanele ca „tribună politică”
La un moment dat, această „iniţiativă” a fost interzisă, nu din motive estetice, ci de siguranţă a „cuplului prezidenţial”. O interdicţie similară a fost luată, pentru un timp, şi la Viena, în perioada în care au abundat atentatele politice.
Desemnarea balcoanelor ca „tribună politică” se justifică prin faptul că, în diferite momente ale istoriei moderne, înainte de apariţia radioului şi televiziunii (dar şi după aceea) de aici erau comunicate mulţimii evenimente şi hotărâri, iar aceasta avea ocazia să ia atitudine.
O asemenea „atitudine” a luat „mulţimea” adunată sub „balconul CC-ului” la 21 decembrie 1989, când l-a huiduit pe dictator, obligat apoi să fugă cu elicopterul de pe acoperişul clădirii. Se poate, aşadar, afirma că sub acest balcon s-a petrecut una din ultimele scene ale istoriei comunismului în România. Din păcate, vor urma şi altele…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
