Cea mai umană artă
S-a spus, pe drept cuvânt, că sculptura este una din cele mai apropiate arte de înseşi natura umană, dat fiind că ea presupune o percepere tridimensională, adresându-se, în acelaşi timp, nu numai văzului, ci şi simţului tactil. Tocmai de aceea, sculptura este şi una din cele mai vechi arte, avându-şi adesea origini şi funcţii magice, dar acumulând, de-a lungul unei îndelungate istorii, şi unele estetice, de reprezentare. Există, de asemenea, numeroase interferenţe între această artă şi evoluţia arhitecturii, nu numai a celei monumentale, ci şi a celei a casei, locuinţei urbane.
Termen de origine italiană, dat fiind că în acest spaţiu a cunoscut unele din cele mai remarcabile realizări ale sale, basorelieful se defineşte ca o „lucrare de sculptură cu figuri scoase în relief pe un fond cu care fac corp comun”, fiind, de fapt, o sculptură în două dimensiuni. Spre deosebire de altorelief, basorelieful nu se caracterizează prin mult volum, cunoscând modele, tehnici şi perspective proprii de reprezentare. Desigur, dezvoltarea largă a basoreliefului a fost determinată şi de motive economice, fiind mai ieftin de realizat, dar şi de faptul că dădea posibilitatea unei decorări mai ample a clădirilor. Fiecare epocă şi-a adus contribuţia sa la evoluţia acestui gen artistic: în Egipt, basoreliefurile erau pictate, pentru ca în perioada Renaşterii să cunoască o deosebită înflorire, iar, în cea modernă, mai ales în secolul XX, basorelieful a devenit o parte importantă a arhitecturii, astfel de opere de artă fiind utilizate cu precădere pentru decorarea clădirilor.
O galerie în aer liber
În România, împodobirea construcţiilor civile urbane cu sculpturi şi basoreliefuri este o „achiziţie” destul de târzie faţă mai ales de vestul Europei. Această preocupare apare în cea de a doua jumătate a secolului XIX şi începutul celui următor odată cu construcţia palatelor, atât a celor particulare, cât şi a celor oficiale. Dar, în acelaşi timp, se poate afirma că acest domeniu a „recuperat” în bună măsură decalajul amintit prin calitatea acestor lucrări, multe din ele fiind adevărate opere de artă. Desigur, nu toate au putut aspira la această calitate, dar unele dintre ele, realizate de artişti străini, dar şi români, putându-se înscrie în istoria artei româneşti, iar Bucureştii pot fi consideraţi a adevărată „galerie în aer liber”.
În ceea ce priveşte materialele din care erau realizate, cele care împodobeau palatele erau din piatră, iar la decorarea clădirilor mai modeste, erau folosite şi alte materiale mai puţin scumpe.
Tematica este destul de variată, de la tot felul de motive naturale sau geometrice la reprezentări umane şi, în ceea ce priveşte, basoreliefurile, scene în special de inspiraţie mitologică.
Leii de pe Calea Victoriei
Palatul Suţu a fost construit între anii 1833-1835, după planurile arhitecţilor vienezi Conrad Schwink şi Johann Veit, în stil neogotic. Principala „podoabă” a faţadei sale este reprezentarea în piatră roşie a stemei familiei Şuţu, iar decoraţiunile interioare se datorează sculptorului Karl Storck.
Se poate spune, pe drept cuvânt, căPalat Cantacuzino este, nu numai în interior, ci şi în exterior, un adevărat muzeu. Construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit Nababul (fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator), palatul a fost realizat după proiectele remarcabilului arhitect Ioan D. Berindei. Sculpturile şi ornamentaţia au fost realizate de arhitectul Emil Wilhelm Becker. ( 1881-1952). De origine germană, a venit în România la 1875, chemat de regele Carol I al României pentru a restaura ornamentele unor monumente, devenind sculptorul Casei regale. Sculpturile decorative ale faţadei cuprind blazonul familiei Cantacuzino, sprijinit de câte un „putti” (reprezentări de copii cu aripi) şi mai multe grupuri alegorice cu statui, motive antropomorfe, zoomorfe, flori şi lujeri. Becker a contribuit şi la decorarea altor clădiri reprezentative, precum frontonul de pe Palatul Camerei Române de Comerţ, reprezentând Industria şi pe Hermes - zeul comerţului.
În tot cazul, una din „piesele de rezistenţă” ale Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei sunt cei doi lei în mărime naturală plasaţi la intrarea în edificiu care în copilărie îmi produceau o impresie covârşitoare, fiind, probabil, primii „regi ai animalelor” pe care îi vedeam…
„Expoziţii de sculpturi”.
Modernizarea structurilor politice, economice, financiare ale Regatului României de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor a făcut necesară edificarea unor sedii ale instituţiilor din aceste domenii, cu o reală preocupare pentru decorarea lor, ceea ce le-a făcut să devină adevărate „expoziţii de sculpturi”.
Astfel, Palatul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, construit în anul 1895 după planurile arhitectului Louis Pierre Blanc, este o asemenea „expoziţie sculpturală”: intrarea principală fiind străjuită de doi atlanţi, în fapt două statui înfăţişându-l pe Hercule, deasupra cărora se află reprezentarea zeiţei Demetra.
Faţada Palatului Poştei, inaugurat la 1900, are un portic susţinut de 10 coloane dorice, iar aceea a Palatului Casei de Economii şi consemnaţiuni este decorată cu frontoane şi steme, acoperite de cupole în stil renascentist.
La fel, faţada Palatul Băncii Naţionale a României, realizat în stilul Renaşterii franceze, se remarcă printr-un statuar de foarte bună calitate, datorat sculptorilor I. Georgescu şi Ştefan Ionescu Valbudea.
O istorie în statui
Şi modernizarea învăţământului românesc în aceeaşi perioadă a necesitat edificarea unor sedii pentru aceste instituţii, cu reale virtuţi artistice. Cele mai multe din reprezentările care împodobesc asemenea edificii au ca subiecte scene şi personaje care au ilustrat evoluţie unor ştiinţe, astfel încât pot fi considerate că aparţin unei „istorii în statui”
Finalizată în 1869, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, dar completată în anii 1912-1926, după cele ale arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti, şi clădirea Palatului Universităţii, construită în stil neoclasic, este bogat împodobită în exterior prin contribuţia lui Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, şi un elev de-al său, Paul Focşeneanu. Frontonul construcţiei, prezentând-o prezenta pe Minerva încununând artele şi ştiinţele, a fost distrus de bombardamentul aviaţiei americane la 4 aprilie 1944, fiind refăcut ulterior. Cele patru muze ce împodobesc în prezent faţada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera aceluiaşi sculptor Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else.
Construit în stil neoclasic francez, Palatul Facultăţii de Medicină, după un proiect realizat de arhitectul elveţian Louis Pierre Blanc, inaugurat în 1903, este ornată cu o friză şi basoreliefuri care ilustrează istoria acestei ramuri a ştiinţei. Dar principala sa podoabă este statuia doctorului Carol Davila, opera a lui Carol Storck.
Şi faţada Palatului Facultăţii de drept, construit între anii 1934-1936, ilustrează momente şi personalităţi ale istoriei acestui domeniu: statuile lui Licurg, Solon, Cicerone, Papinian, Justinian, realizate de sculptorii Ion Jalea, Costin Georgescu şi Mac Constantinescu
Sediul Academiei Române care se află din 1890 pe Calea Victoriei, este împodobit sobru cu patru coloane şi statui la colţuri. Au existat unele controverse legate de restaurarea sa.
Intrarea în sediul Ligii Culturale este „străjuită” de o frumoasă cariatidă.
Şi frontonul Palatului Patriarhiei se află stema sa.
Şi în perioade mai noi
…a existat preocuparea pentru edificarea şi împodobirea adecvată a sediilor unor instituţii culturale şi artistice.
Astfel, faţada edificiului Operei Naţionale, terminat în 1953, are un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, iar, în parcul din faţa sa, se află statuile lui George Enescu de Ion Jalea şi bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române.
Uneori, sediile unor instituţii, au fost „îmbogăţite” cu reprezentări adaptate spiritului momentului. Este cazul Şcoalii Superioară de Război, actuala Universitate Naţională de Apărare „Carol I”, construită între anii 1937-1939, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, în faţa căreia, în 1957, este dezvelit „Monumentul Eroilor Patriei” şi cele două basoreliefuri care ilustrează „lupta de veacuri”…
Case cu statui
Dar nu numai palatele şi sediile unor instituţii au fost împodobite cu statui şi basoreliefuri, ci şi o serie de case, locuinţe particulare, în funcţie de statutul, posibilităţile materiale şi preferinţele artistice ale proprietarilor. Desigur, nu întotdeauna este vorba de „opere de artă”, ele având mai mult o funcţie de reprezentare.
Lista unor asemenea case, cele mai multe datând de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, este destul de lungă, astfel încât ne vom rezuma să cităm, desigur selectiv, câteva exemple: statuia de pe Strada Grigore Alexandrescu, balcoanele cu statui de pe Bulevardul Lacăr Catargiu, Strada Mendeeev, Casele cu reprezentări „mitologice” de pe străzile Arghezi, Vespasian, logofăt Luca Stroici, Casele cu medalioane de pe Str. Biserica Amzei, Rossini şi Ady Endre, faţada „Carului cu bere” de pe Str. Stavropoleos, ca şi a aşa-numitei „Case a Miţei Biciclista” de pe Str. Biserica Amzei, basoreliefurile de la Casa Minovici şi Casa Storck, precum şi din Pasajul Vilagrosse…
Întrebări către cititori
Există unele clădiri în Bucureşti împodobite cu statui şi basoreliefuri a căror „poveste” nu am reuşit să o aflu, solicitând cititorilor răspuns la asemenea întrebări. Mai întâi, este vorba de basoreliefurile, în mare măsură, degradate, de pe faţada Cinematografului Marconi de pe Calea Griviţei, cu reprezentări erotice, a cărei „eroină” principală, potrivit unei „mitologii de mahala”, ar fi chiar… împărăteasa Maria Theresa. Mai amintim, apoi, de bustul în metal de pe Bulevardul Eroii sanitari şi „Omul de fier” de pe o casă de pe strada Episcop Radu…
Fotografiile de actulitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
