Pe locul unor afluenţi ai Dâmboviţei
…au fost amenajate unele din viitoarele parcuri ale Bucureştilor.
Între acestea este unul din cele mai vechi asemenea spaţii ale Capitalei, Parcul Ioanid, după numele lui George Ioanid, proprietarul uneia dintre cele mai vechi librării ale oraşului, pe Calea Victoriei, care cumpărase, în 1856, terenul, unde fusese una din „grădinile” Bucureştilor, Breslea, amintită şi în romanul „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon. Terenul mlăştinos a fost desecat în 1870, dar aspectul actual al parcului a luat naştere între anii 1909-1910, când, din iniţiativa Primăriei, s-a realizat „lotizarea Ioanid”, un cartier de vile, unul din cele mai elegante ale oraşului. Parcul a fost proiectat după modelul scuarurilor englezeşti şi al parcurilor franţuzeşti, cuprinzând câteva amenajări care îi dau un aspect original: un foişor, un mic lac cu cascadă şi podeţ. În momentul de faţă are o suprafaţă de 10.000 mp. În 2003, aici a fost amplasat bustul celebrului violonist Ion Voicu (1923 - 1997), al cărui nume a fost atribuit şi parcului.
Şi Grădina Icoanei a fost amenajată pe locul unei bălţi din care izvora pârâul Bucureştioara. Între 1832 şi 1870 s-au desfăşurat diferitele etape ale unor lucrări de asanare, iar, tot din iniţiativa Primăriei (un alt exemplu care se cere urmat de actualii edili ai Capitalei), s-a încheiat un contract cu Anton Westelly pentru amenajarea unui parc inaugurat în 1873. La intrarea în parc se găseşte Monumentul lui G. C. Cantacuzino (1845-1898), om politic liberal, fost ministru de finanţe, director de ziar, realizat de sculptorul Ernest Henri Dubois (1863-1931), în 1904. Monumentul a scăpat de demolare deoarece pe soclul său sunt înscrise şi numele unor revoluţionari paşoptişti.
Noile parcuri ale Bucureştilor
…s-au născut în anii 1950-1960, mai ales în zone mărginaşe (la acel moment) ale oraşului care nu se bucuraseră de asemenea amenajări. „Istoria” lor se leagă de o serie de evenimente politice şi, desigur, au avut şi un scop propagandistic, fiind menite să concretizeze grija regimului pentru „odihna şi cultura maselor”, dar, în ultimă instanţă, asemenea iniţiative pot fi considerate desigur benefice.
În 1953, cu ocazia celui de al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor, a fost construit în zona Bucureştilor Noi un Teatru de vară, iar, un an mai târziu, a fost amenajat parcul „Nicolae Bălcescu”, pe o suprafaţă apreciabilă, uitându-se că, de fapt, terenul fusese donat statului de juristul Bazilescu. Omisiunea a fost reparată prin atribuirea numelui său parcului, care acum se numeşte Parcul Bazilescu, iar Teatrul de vară, care totuşi şi-a avut rolul său în viaţa culturală a Capitalei, este în paragină…
Şi existenţa Parcului Floreasca se leagă de desfăşurarea aceluiaşi Festival Mondial din 1953. Pe locul său se afla aşa-numita „Groapă Floreasca”, o zonă insalubră, locuită de săraci, cei mai mulţi dintre ei de etnie romă, ceea ce îi dădea aspectul unui „ghetou”. De altfel, în Bucureşti, mai existau alte asemenea „gropi”, între care şi Cuţarida, care a inspirat romanul „Groapa” de Eugen Barbu. În tot cazul, îmi aduc aminte că, în copilăria mea, îţi trebuia ceva curaj ca să treci prin aceste „gropi”. Tocmai pentru a ascunde această „faţă” a unei Capitale socialiste, s-a hotărât, ca, în timpul Festivalului, „groapa” să fie înconjurată cu un gard. Totuşi această „rană” a Bucureştilor nu putea să persiste, astfel încât, în anii 1961-1963, a fost amenajat Parcul Floreasca. Persoanelor care locuiseră aici le-au fost oferite locuinţe în blocurile din unele zone noi ale Capitalei, unde însă nu s-au acomodat, astfel că unii dintre ei au revenit în mahalalele oraşului. În interiorul parcului, a fost deschis un Patinoar (devenit în ultimii ani… restaurant), realizându-se şi alte amenajări, între care locuri de joacă pentru copii, instalarea unor statui, realizate de George Apostu, Ion Vlasiu şi Victor Roman, a unui „ceas floral”. În tot cazul, Parcul Floreasca are un aspect destul de cochet, fiind unul dintre cele mai îngrijite zone de acest fel ale Capitalei. El a rămas mai ales ca un „parc al copiilor” şi al… pensionarilor.
Nuferii din „Parcul Circului”
Într-adevăr, ştiaţi că într-o zonă centrală a Capitalei există cea mai mare rezervaţie de nuferi, alături de… animale exotice ?
Este vorba de Parcul Circului numit şi Parcul Tonola, după numele proprietarului unei fabrici de cărămidă înfiinţată, în 1865, de germanul Max Tonola (de fapt, şi aici a fost o vreme o altă „groapă” a Bucureştilor).
Parcul a fost amenajat în anul 1961, în apropierea Circului de stat, a cărui construcţie începuse în 1958, pe o suprafaţă 26 ha, după planurile arhitectului Valentin Donose. În mijlocul parcului se află „Lacul cu izvoare naturale” pe malul căruia cresc lotuşi egipteni (Nelumbo nucifera). Nu ştiu cine a avut iniţiativa aducerii acestor plante, precum şi cum au apărut aici broaştele ţestoase de apă europeană (Emys orbicularis), dar, în tot cazul, zona are aspectul unei „rezervaţii naturale” sui-generis care se pare că, în ultima vreme, este periclitată de scădere nivelului apei. Vă recomandăm să o vizitaţi în perioada în care înfloresc nuferii când, într-adevăr, peisajul este mirific.
De la Parcul Izvor la Oraşelul Copiilor
În afară de aceste parcuri, în Bucureşti mai există, şi altele care au „moştenit” amenajări mai vechi (Grădina Episcopiei, Parcul Filaret, Parcul Plumbuita, Izvorul Rece) şi altele noi: Parcul Alexandru Ioan Cuza (fost Parcul IOR), Crângaşi , Drumul Taberei, Parcul Morarilor, Titan, Parcul Naţional…
În mod paradoxal, unul din cele mai noi amenajări de acest fel ale Bucureştilor, Parcul Izvor, se află pe locul unei vechi zone de locuire a oraşului, dealul unde se găsea Mănăstirea Mihai Vodă şi un întreg cartier vechi al său, Uranus, demolat, în cursul procesului de „sistematizare” al lui Ceauşescu, în perioada 1984-1985. După 1989, pe acest loc nivelat se dorea construirea unei mari săli de conferinţe şi de recepţii ( de unde se vede că „proiectele megalomanice” lăsaseră urme). Totuşi, s-a revenit la o idee mai firească şi, în anii 1990, pe acest loc, având un fundal „grandios”, fosta „Casă a poporului”, actualul „Palat al Parlamentului”, au fost croite alei asfaltate, au fost plantaţi arbori, spaţiul primind numele de Parcul Izvor, cu suprafaţă de 17 hectare. La un moment dat, aici au fost mutate temporar statuile aflate în Piaţa Universităţii. În mod involuntar s-a creat un efect oarecum comic: Mihai Viteazul îndreptând buzduganul spre palatul din fundal…
Fără ca să aibă vechimea spaţiului pe care s-a ridicat Parcul Izvor, există, în apropierea Dâmboviţei, o altă „salbă” de parcuri care îşi au şi ele istoria lor, fiind amenajate, în forma actuală, în deceniile celei de a doua jumătăţi a secolului trecut: Eroilor, Operei, Plevnei.
Pe locul acestora exista, în perioada interbelică, un adevărat complex sportiv, între care se distingea Arena Venus, adevărat „leagăn” al fotbalului românesc, al echipei care purta acest nume, patronată de un personaj pitoresc, Gabriel Marinescu, care a ocupat funcţii importante în timpul lui Carol II, fiind alături de Ripensia, ICO Oradea, UTA Arad şi Rapid, cele mai celebre tream-uri ale vremii. La vremea lui, acest stadion putea fi considerat unul modern, dispunând de 15.000 de locuri şi instalaţie de nocturnă. Totuşi, în 1953, Arena Venus a fost demolată, în locul său fiind amenajate o serie de spaţii şi clădiri militare, care, la rândul lor, au făcut loc terenurilor Tenis Club Român, care şi ele au fost un „leagăn” ale acestui sport. Poate cei mai în vârstă îşi amintesc de unii din campionii acelor vremuri: Caralulis, fraţii Viziru, pe care şi eu, copil fiind, am putut să-i admir. În fine, parcul care avea să poarte numele de Eroilor, a luat o formă apropiată de cea actuală odată cu sistematizarea şi amenajarea cursului Dâmboviţei. Ştiaţi că acest parc adăposteşte un spaţiu în care este conservată o porţiune din vechea albie a Dîmboviţei ?
Cum spuneam, acest spaţiu face parte dintr-o „salbă de parcuri”, în imediata sa apropiere şi legate cu acestea, aflându-se micul Parc Plevnei şi Parcul Operei, aici fiind construit, în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, Teatrul de operă şi balet, actuala Operă naţională.
În fine, cel mai nou spaţiu din categoria parcurilor de agrement este „Orăşelul Copiilor" din Parcul Tineretului, una dintre amenajările lăudabile ale edililor Bucureştilor, în speţă a celor din sectorul 4, care, alături de spaţii verzi şi fântâni arteziene realizate cu fantezie, cuprinde şi alte „instalaţii” destinate celor mici, între care şi o „Roată mare”, cea mai înaltă într-adevăr din Bucureşti.
„Starea de parc”
Deşi s-ar putea să fiu contrazis, nu cred că de (noi) parcuri duc lipsă Bucureştii, ci de ceea ce aş numi „starea de parc”, adică atât de acel sentiment care să ne facă să ne simţim mai buni, mai curaţi atunci când pătrundem în aceste „spaţii verzi”, dar şi mai responsabili, mai implicaţi în păstrarea, îngrijirea lor. Nu este doar o chestiune de educaţie civică, ci şi de una personală, care să ne facă să ne simţim „proprietari” ai acestor parcuri, să ne îngrijim nu numai de prezentul, ci şi de viitorul lor.
În ultima vreme, s-a deschis o discuţie despre „voluntariat”, adică acea implicare activă în îngrijirea unor persoane, dar şi a unor spaţii, din proprie convingere, fără a aştepta niciun fel de recunoaştere sau recompensare. Desigur, este foarte bine atunci când mai ales copiii, tinerii se îngrijesc de starea unor păduri şi alte obiective naturale, dar să nu uităm că de tot atâta grijă trebuie să se bucure şi „pădurile”, „poienile”, chiar „apele” din preajmă, acelea ale parcurilor şi grădinilor, dar în mod continuu, nu numai atunci când vine televiziunea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
