Ziarul de Duminică

„Studioul sunt eu”. Mondrian şi atelierele sale/ de Doina Bâscă. GALERIE FOTO

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Doina Basca

31.10.2014, 00:17 180

„Într-o curte sordidă din spatele Gării Montparnasse, o scară murdară conduce la uşa studioului lui Piet Mondrian”, scria în septembrie 1926 jurnalistul olandez W. F. A Roell după prima sa vizită la atelierul parizian al compatriotului său din 26 Rue du Depart. „Dar ce contrast cu interiorul, continua Roell, „unde te întâmpină un spaţiu monastic şi ascetic, de o puritate de nea, de o claritate glacială şi cu o ordine geometrică impecabilă” unde culori primare suspendate imponderal pe pereţi fac ca totul să fie scăldat într-o aură de puritate care te mută imperceptilbil din contingent în transcendent.

După ce-l vizitase în prealabil pe fauvistul Kees Van Dongen al cărui atelier era încărcat ca peştera lui Aladin, dar cu alt fel de comori, un festin cromatic de tablouri aruncate neglijent claie peste grămadă – Roell era cu atât mai impresionat de rigoarea şi sensul de prea înalt al spaţiului în care Mondrian părea că oficia mai degrabă decât picta.

O replică a acestui spaţiu a fost recreată la Tate Liverpool şi deschisă publicului în expoziţia intitulată „Mondrian şi studiourile sale”.

Catalogul editat de Francesco Manacorda şi Michael White avansează ideea că studioul a fost pentru Mondrian întruparea utopiei creionate în eseul „Către o adevărată viziune a realitaăţii”, un spaţiu transformat într-o pânză uriaşă care invadează şi se substituie tri-dimensionalului incorporând arhitectura.

Expoziţia comemorează 70 de ani de la moartea artistului olandez Piet Mondrian (1872-1944) şi deschide o nouă perspectivă asupra laboratorului său de creaţie, asupra relaţiei sale cu arhitectura şi cu urbanismul dar mai ales asupra dialogului său cu sine şi cu divinul.

Nu tocmai prolific (într-un an de pildă a reuşit performanţa de a finaliza doar două pânze) e o mare reuşiă pentru Tate Liverpool că a putut asambla 30 din cele 300 de compoziţii semnate Mondrian.

Deşi nu tocmai cronologic, etapele carierei sale sunt vizibil marcate, de la pastelurile din primul război mondial care l-a prins în Olanda, desene din seria Docuri şi Ocean din 1914 în care Mondrian investighează suprafaţa, dinamica şi calităţile plastice ale apei şi din decantarea aceata îşi perfectează limbajul abstract, la grila care avea să-i devină semnătură în câteva din cele mai cunoscute lucrări neo-plastice incluzând No.VI-Compoziţie No.11, la liniile de tramvai „boogie woogie” din lucrările completate la New York în 1940 unde, din fericire pentru noi, atelierul său a fost captat color pe film.

Adept al teozofiei iniţiate de Madame Blavatski şi de Annie Besant, care postulau  că este posibil să se obţină o cunoaştere a naturii mai profundă decât cea dobândită prin forme empirice, Mondrian credea cu tărie în esenţa divină a realităţii la a cărei înţelegere se ajunge prin elevare spirituală. Acest credo s-a manifestat în aspiraţia sa către o artă care să ţintească la un echilibru dinamic al universului, ca balanţă a elementelor opuse. „Am recunoscut că echilibrul oricărui aspect particular al naturii se bazează pe echivalenţa opuselor.” Oricât de esoteric ar părea, teozofia a făcut casă bună şi cu alţi artişti remarcabili, precum Kandinsky.  

Pentru Mondrian călătoria spre abstract a fost în esenţă una spirituală. Alături de Theo Van Doesburg formase mişcarea De Stijl şi credeau că liniile drepte şi culorile primare sunt calea spre o lume mai umană, mai interiorizată. Încă din 1917 în revista mişcării De Stijl Mondrian comenta:  „Omul cultivat al zilelor noastre se depărtează tot mai mult de lucrurile naturale iar viaţa sa devine din ce în ce mai abstractă. Lucrurile naturale exterioare nouă devin din ce în ce mai mult automatisme iar noi constatăm că atenţia noastră se leagă din ce în ce mai mult de lucrurile interioare.”

Între Amsterdam şi Paris viziunea sa spirituală şi-a găsit un mediu secular în cubismul lui Picasso şi Braque. Deja curbele dispăruseră definitiv din limbajul său plastic iar liniile si blocurile de culori primare dominau jocul spaţial cu subtile variaţii.

Ideea de a focaliza povestea lui Mondrian în jurul atelierului său din Parisul anilor 20 minuţios reconstituit de Frans Postma după cum o dovedesc fotografiile  lui Paul Delbo a fost inspirată. Rareori un spaţiu atât de mic (cu totul probabil 20 metri patrati) a suscitat o aşa de mare fascinaţie între connoisseur-ii de artă într-un Paris altminteri saturat de genii şi de experimente. Şi fascinaţia continuă şi astăzi dacă ar fi să ne luăm după avalanşa de vizitatori care au luat cu asalt Tate-ul din Liverpool. Secretul constă în faptul că Mondrian a impregnat întreg ambientul cu viziunea sa şi a reuşit să topească graniţele diuntre artă şi realitate. Într-o scrisoare către Winifred Nicholson, prietena sa englezoaică, el admitea că „atelierul e parte din pictura mea”. Şi implicit din universul său spiritual, nu poţi să nu simţi că atelierul e un templu al creaţiei sale, la propriu.

Parafrazându-l pe regele Soare în sintagma sa „Statul sunt eu”, în cazul lui Mondrian putem spune fără ezitare „Studioul sunt eu”.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO