Succesul si haina stramta a arealului national (I)

Nu a fost chiar asa. Pe de o parte, a fost bine ca intentiile si declaratiile programatice nu s-au implinit, iar pe de alta parte, n-a fost tocmai OK, ca sa folosesc si eu un termen la moda. Atmosfera de la Clubul Taranului Roman a fost una mult prea relaxata, ceva intre amicalitate si o sueta la cafenea, intre atmosfera sobra a unui prezidiu (mai ales a moderatorilor punand intrebarile spre a ridica problemele la rang de concepte) si a salii cu bere pe masa, tigari fumate cu sete si tineri asezati turceste direct pe podea, dar si a raspunsurilor extrem de personalizate (subiective si adesea contradictorii). In prima seara, in fata unei sali gemand de oameni tineri, am ascultat, in lectura actorului irlandez Simon Toal, un fragment din My Secret War a lui Philip O Ceallaigh: "An Irishman in Bucahrest". Lectura - destul de lunga - nu a mai avut parte si de traducere, publicul tanar din sala fiind banuit, probabil pe buna dreptate, de bilingvism. Pornindu-se de la acest autor irlandez traitor in cartierul Titan din Bucuresti (dupa ce a mai colindat prin Anglia, Rusia, Spania, Georgia, SUA, Kosovo) scriind Insemnari dintr-un bordel turcesc si avand succes international, s-a incercat sa se aduca in discutie tocmai ideea de succes.

Ceallaigh crede ca a avut succes nu gratie exotismului spatiului despre care scrie - "Romania nu reprezinta o fascinatie pentru nimeni, deci nu exotismului romanesc ii datorez succesul"; Costi Rogozanu este de parere ca piata (publicul) interna trebuie cucerita mai intai ("Scriitorul roman trebuie sa-si castige publicul de aici, prea multi viseaza un succes direct prin traduceri"), iar un mod de a castiga aceasta piata e si acela de iesi din schema clasica a literaturii de fictiune (in alte parti, se scriu biografii ale oamenilor politici, se scrie despre subiecte arzatoare, la zi, nu neaparat culturale); T.O. Bobe se declara convins ca zgomotul din Romania il impiedica sa scrie (probabil sa scrie atat de bine precat isi doreste un scriitor care vrea sa aiba succes) si povesteste cat de bine s-a simtit si s-a putut concentra asupra foii de scris in Germania; lucru cu care Mitos Micleusanu nu se arata deloc de acord ("Zgomotul este viata si, daca nu ar exista zgomotul, schizofrenia in care traim, despre ce-am mai scrie?") si propune, implicit, o alta cale spre succes: firescul ("Eu scriu ce imi trasneste prin cap"). Mircea Mihaes (foarte aproape de fenomen si de asteptarile Vestului, din pozitia sa de vicepresedinte al Institutului Cultural Roman) stie foarte bine: "Cultura romana se vinde greu. Ne vor exact pentru pitorescul nostru, dupa cum si noua ni se par interesanti unii autori straini prin pitorescul lor. Militez pentru culoare locala, dar nu marca Fanus Neagu sau Delta Dunarii, ci una care sa ne redea asa cum suntem. Scriitorul roman nu mai e acasa in tara lui. Suntem un fel de animale protejate, pozam in brontozauri zambitori". Si, totusi, e de parere Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, ceva, ceva se misca: "Anul acesta, la Targul de Carte de la Frankfurt a fost pentru prima data in zece ani cand am fost noi cautati de editorii straini si nu i-am mai cautat noi".

Despre scriitorii noi (tineri) care nu mai tin (sau care nu mai vor sa tina!?) de un areal national s-a discutat in cea de-a treia zi, iar eu voi scrie despre noua tendinta de a fi scriitor european fara a mai fi si scriitor al unei natii in numarul viitor. Prima seara s-a incheiat cu un cocktail oferit de Ambasada Irlandei la Bucuresti, un prilej pentru participanti de a continua pe grupuri dezbaterile sau de a vorbi pur si simplu la un pahar-doua de vin, de bere...