Nu este doar o temă teoretică, de studiu antropologic, ci şi una cât se poate de aplicată şi practică! Mie sunetele respective ale Mariei Sharapova îmi aduc aminte mai degrabă de altele – înrudite? – provenite din ceea ce la noi a ajuns sub denumirea de „arte marţiale”. Emisia acestor sunete are sens: şi în plan fizic, şi în cel energetic, şi... mai profund. Nu mai zic de cel psihologic, la adresa adversarului – avizat, la rândul său, ori ba. Să ne înţelegem: nu în aceste sunete constau victoriile din sport, evident, şi, aş zice, în general, nici „victoriile” din artele marţiale.
Situaţia este mult mai complexă şi ar merita o analiză amplă care nu-şi are locul aici. Întâlnirea Occidentului cu Orientul a produs şi lucruri bune, şi rele, şi împrumuturi ziditoare, şi imense prostii. Nu pot să uit „moda” care circula acum câţiva ani prin Japonia, în care unii tineri, din admiraţia nelimitată pentru tot ceea ce provenea dinspre occidentali, îşi făceau operaţii estetice pentru a-şi schimba fizionomia ochilor, care urmau să devină precum cei ai occidentalilor şi nu atât de specifici „japonezi”...
Dar dincolo de aceste derive, dincolo de căderea în varii sincretisme, la nivel cultural, religios şi spiritual s-au produs multiple altoiuri care, în timp, au devenit deosebit de interesante. Declarat sau nu, occidentalii au preluat din Orient, adaptându-le mai mult sau mai puţin vizibil, de toate – de la cultura alimentară până la arta războiului ori aplicaţiile jocului numit „go” în diverse domenii...
Inevitabil, aşadar, să nu regăsim „împrumuturi” şi în artă – cine nu a auzit despre admiraţia lui Vicent van Gogh pentru arta japoneză, în special pentru stampele japoneze de secol XIX care i-au fost sursă de inspiraţie? –, şi în muzică, teatru, filosofie etc. etc. Şi în cultura română există o întreagă pleiadă de oameni care s-au inspirat în creaţia lor din Orient – de la Cantemir şi Eminescu, până la Brâncuşi şi Celibidache.
Apoi, istoria şi antropologia religiilor fac deja astfel de studii comparate, există „pe teren” grupări religioase mai noi sau mai vechi care au ca doctrină astfel de „altoiuri”.
Ajungem astfel, inevitabil, şi la „Căile”, şi practicile de autocunoaştere, domeniu distinct al antropologiei nu atât religioase, cât spirituale. Proiecţiile acestora, anumite „tehnici” au fost şi sunt un bogat ferment pentru arta, cultura occidentală, nu numai pentru spiritualitatea practicată aici. Mai aproape de noi – puţină lume ştie că teatrul promovat de regizorul Andrei Şerban are, între altele, ca sursă de inspiraţie (în siajul lui Peter Brook) practici de autocunoaştere de sorginte asiatică. Şi lista poate continua la nesfârşit, căci se fac deja studii serioase în acest domeniu – teze de masterat, doctorate etc.
În fine, ne rezumăm în a susţine că sunetele cu pricina – pretextul de la care am pornit aici – le vom regăsi „practicate” cu metodă sau doar empiric în multe alte tradiţii şi spaţii. Bunăoară, şi la noi, cel puţin în Bucovina mea natală, mi-a fost dat să aud astfel de sunete emise de oamenii care taie/crapă lemne cu un topor. Eu însumi am constat, încă din adolescenţă, că era parcă altfel, lemnul, cât o fi fost de tare şi de noduros, este mai lesne crăpat atunci când emiţi un anume sunet concomitent cu expiraţia scurtă, bruscă, ce se produce când îl loveşte toporul...
Din păcate, ceea ce astăzi poartă denumirea de „arte marţiale” s-a îndepărtat radical – inclusiv în Asia unde au devenit o adevărată industrie! – de ceea ce a fost la origine: o Cale de autocunoaştere şi de realizare spirituală...
De unde şi o nesfârşită serie de neajunsuri care au dus la degenerarea acestor Căi, în imensitatea de variante care se „vând” astăzi pe întreg globul. În cel mai bun caz, s-a produs ocultarea acestora, acolo unde a existat această posibilitate şi voinţă.
Revenind, este o evidenţă că şi sporturile de inspiraţie preponderent occidentală au profitat uneori, mai degrabă în cazuri particulare, de „oferta”, măcar tehnică, provenită dinspre „artele marţiale”. Cunosc, inclusiv în România, astfel de cazuri...
Ceea ce nu poate fi decât un câştig. Practicile respective au în Orient o vechime de milenii... pe când sporturile occidentale, exceptând câteva, tragerea cu arcul, atletismul etc., sunt, în majoritate, o invenţie sau o adaptare modernă. Nu se compară transmiterea iniţiatică practicată, în general, în cazul Căilor orientale cu hei-rupismul celor mai multe sporturi practicate astăzi în Occident, dar şi în Orientul devenit astfel – inclusiv în domeniul sportului – sclav cultural Occidentului!
Iată de ce, pentru a reveni la exemplul nostru iniţial, este destul de probabil ca o tehnică anume de respiraţie – exersată, şlefuită timp de milenii în alte spaţii – să fie preluată sau să devină măcar sursă de inspiraţie, inclusiv în tenis.
Evident că cel care are de câştigat cu adevărat – „învingătorul” real – este cel care se va apropia de spiritul care foloseşte drept vehicul astfel de tehnici. Dar aceasta ţine de o cu totul altă lume... Sau, cum ar spune un koan (japonez), ar trebui să cauţi să-ţi răspunzi la întrebarea: cine erai tu înainte de naşterea părinţilor tăi?!...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
