Radu Mihaileanu face parte dintre acei regizori plini de idei si de personalitate care cer producatorilor, inca inaintea primei duble filmate, sa aiba incredere in el si sa-i acorde libertate totala. Nici unul dintre proiectele regizorului n-a semanat cu precedentul, asa incat fiecare dintre filmele sale a fost o surpriza pntru critici si pentru spectatori deopotriva.
- Specificitatea franceza nu pare sa va fi contaminat si filmele, pentru ca filmele dumneavoastra sunt explozive...
- Da! Vin din Balcani, dintr-o multicultura latina, slava, evreiasca, tiganeasca, balcanica, un pic de Africa, Rusia, Occident, prin Austro-Ungaria. Asta este bogatia Romaniei : Cioran, Caragiale, Ionesco - o bogatie vulcanica...
- Ma refer si la faptul ca in "Train de vie" ati depasit limitele specificitatii poporului evreu. I-ati facut din tristi veseli chiar si in momente dramatice.
- Poporul evreu este foarte asemanator poporului roman.Adica este in acelasi timp foarte dramatic, foarte trist, gandindu-se ca fatalitatea l-a lovit si ca ad vitam aeternam el va suferi, si in acelasi timp are o forta de a trai, "joie de vivre" cum zice francezul, enorma. Si romanii sunt la fel. Eu niciodata nu fac atat de multe chefuri - duse pana la capat - ca in Romania. "Train de vie" si chiar "Va, vis et deviens", chiar daca incep cu o tragedie, explodeaza de viata la un moment dat, pentru ca asta este filosofia noastra.
- Sa revenim putin la Paris. Aici, practic, v-ati intalnit cu filmul, ati intrat la facultate. Cum era mediul?
- Greu era ca nu prea existau cursuri. La inceput, cursurile erau proaste, adica proaste din punctul meu de vedere. Era o perioada, care se numea "dupa revolutia din mai ''68", cand profesorii tremurau in fata studentilor si ne intrebau: "Ce vreti sa va invatam?". Pe timpul ala rula un film celebru despre scoala americana, se numea "Fame", in care profesorii isi invatau studentii o mie de lucruri pe zi - iar noi nu invatam nimic. Aveam bani si material, adica scoala era bogata, filmam intruna. Am invatat mult mai mult filmand si gresind, facand scurtmetraje foarte proaste si intelegand dupa aceea ce era mai nereusit. Nici in ziua de astazi nu exista istoria artei la scoala aceasta, care este cea mai mare din Franta.
- Deci v-ati jucat cu pelicula...
- M-am jucat cu pelicula, cu camera, cu sunetul, am facut de toate. Era bine insa ca toti studentii treceau cam pe la toate posturile intr-un film. Faceau sunet, decor, costume, imagine, cadru. Dar n-am invatat niciodata dramaturgie, nu ne-a invatat nimeni cum sa scriem. Din fericire, eu am avut sansa sa intalnesc multi dramaturgi in Romania: Mirodan, Lovinescu s.a.m.d., care erau prietenii tatalui meu. Ei m-au invatat sa scriu. Franta sufera inca, si astazi, de lipsa dramaturgiei, de lipsa unor scenaristi foarte buni. Nu are scoala din America, Anglia, chiar Rusia, Polonia, Danemarca.
- A fost greu sa faceti primul film?
- Am lucrat 10 ani ca asistent de regie. Itinerariul normal spre regie este scoala, apoi stagiatura. Se incepe de la zero: sofer, stagiar, al doilea asistent de regie, pana la urma prim asistent de regie. Am avut fericirea sa intalnesc regizori foarte buni: Marco Fererri, Nicole Garcia, chiar Michel Legrand, compozitorul care a facut doua filme. Am invatat mult in acesti 10 ani. Dupa 10 ani, prinsesem chef sa povestesc povestea mea romaneasca, povestea tatalui meu, povestea unui prieten foarte bun al lui, care era poetul Ion Caraion. Si am scris scenariul "Trahir". L-am scris inainte de 1989, pe atunci incercam sa-l filmam in Ungaria. Dupa ce a venit Revolutia, m-am dus in Romania sa-mi vad prietenii, familia, care imi lipseau de 10 ani. Cand am descoperit tara, am zis "o sa filmez aici; nu voi filma in nici un alt colt al Pamantului!". Ne-a trebuit cam un an si jumatate sa strangem bani, dar mi-am realizat visul. Am filmat "Trahir" in Romania, cu multi actori romani formidabili, printre care Razvan Vasilescu, Radu Beligan, Codrescu, Maia Morgerstern.
- "Train de vie" este un film mai special despre poporul evreu. De ce ati folosit acolo metafora trenului?
- Sunt doua explicatii. Poate stiti, in Romania a existat ceea ce s-a numit "trenul mortii". A fost un caz unic in timpul razboiului. S-a petrecut in 1941, la sfarsitul pogromului din Iasi, in care toti evreii au fost scosi din case, omorati in strada sau urcati intr-un tren. Li s-a spus ca vor fi deportati in Ucraina. Trenul a mers in jurul Iasilor timp de 8 zile sau mai mult chiar. Prigonitorii voiau ca toti evreii sa moara in tren, sa nu ajunga nicaieri. Cred ca au supravietuit opt oameni din 8.000. Tatal meu si mama mea au fugit din Iasi atunci. Ei sunt originari unul de langa Iasi, de la Podul Iloaiei, tatal, iar mama din Vaslui. Au fugit si s-au dus la Bucuresti. Eu voiam sa fac "Trenul vietii" ca un raspuns la acel tren al mortii, pe de o parte, iar pe de alta parte sa fac o metafora. Filmul vorbeste mai mult despre o lume disparuta, ceea ce numim noi Idish Land, viata aceasta a satucului evreiesc, in numar foarte mare in Romania, in Cehia si in Polonia. Razboiul a distrus o civilizatie intreaga, Idish Land-ul si tot ce-l compunea, cultura, cantecul, muzica evreiasca din tarile din Est. Trenul era o alta metafora, era viata...
"Train de vie" este singurul raspuns valabil in fata barbariei si a mortii. Este viata. Este umorul. Trenul merge intai in spate, ca un bebelus care nu stie sa mearga pe picioare, iar dupa aceea da tarcoale, merge in cercuri - in viata facem aceleasi prostii de o mie de ori: ne certam, suntem sublimi dar imperfecti, totalitari si tampiti. Iar la sfarsit ajungem intr-un teritoriu in care cad bombe peste tot, dar noi dansam si continuam sa traim. Nu trebuie niciodata sa renuntam, pentru ca, daca o facem, murim inainte de a muri.
- Sa ne referim putin la "Vas, vis et devient!". Ati trecut de la umorul din "Train de vie" la ceva mai dramatic si mai apropiat de timpurile noastre. Ce v-a determinat?
- O intalnire cu un om la Los Angeles, in 1999. Era un evreu etiopian, care mi-a povestit viata lui. N-am plans in viata mea atat de mult. Efectiv avea foarte multe in comun cu viata mea. Vorbea despre emigrare, de parasirea unei tari pe care o cunostea, a familiei, a parintilor, despre integrarea intr-o tara noua. Toate acestea le traisem si eu. Dar el pierduse totul: parintii, fratii si surorile lui au murit in Sudan. Avea totusi lumina in ochi, speranta de viata. Era gata sa mearga cu mine intr-o discoteca, sa dansam, sa intalnim fete, sa vorbim. N-am vazut niciodata o energie vitala atat de puternica la un om care a trait o tragedie enorma. Stiam putin, ca toata lumea, despre Somalia, Etiopia, Sudan, despre ce se intamplase in anii ''80. Acest tip m-a impins sa citesc enorm. Cu cat citeam, cu atat eram mai revoltat ca lumea intreaga nu stia ce s-a intamplat. Mi-am spus: "E meseria ta de regizor. Fa cunoscut lumii!".
- Sunteti la Paris din anii ''80. Ati cucerit Parisul?
- El m-a cucerit. Parisul e enorm. Eu sunt o furnica. Parisul m-a cucerit si lumea intreaga m-a cucerit. Mi-e o asemenea sete de a calatori, de a cunoaste oamenii! Totul vine din copilarie, n-am inventat eu nimic. Am trait intr-un fel de inchisoare, iar acum am voie sa fac tot ce vreau, desigur, in limitele bugetului.
- Cum se autocaracterizeaza regizorul Radu Mihaileanu?
- Nebun! Nebun si liber!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
