Ziarul de Duminică

Suspinul eseistic

Dragos Cojocaru si Bogdan Cretu

Dragos Cojocaru si Bogdan Cretu

22.07.2010, 15:42 144

Orice cronicar literar cât de cât perseverent ajunge la unmoment dat, fie el optimist din fire sau nu, oricât şi-ar iubimeseria, să resimtă o anumită uzură, să se lase agasat de o rutinăpe care nici cei mai inventivi nu reuşesc să o dilueze întrutotul.

Dar şi asta face parte, să acceptăm, din regulile jocului.Tocmai de aceea, obosit de atâtea şi atâtea cărţi citite dinobligaţie, permanent la pândă, cu atenţia mereu încordată şicreionul nelipsit din mână, trecând de la un volum pentru a seîndrepta, grăbit, către următorul, foiletonistul riscă să îşipiardă, dacă nu-şi ia doza terapeutică de aer oxigenat, bucuria dea citi, devenind, ceea ce e mai grav, imun la frumuseţea (da,frumuseţea!) unor pagini care se cer degustate cu pricepere,dar şi cu o oarecare nonşalanţă pe care nu întotdeauna bietul de elşi-o permite.

Când vine vorba despre critica literară, demers socotit cuobtuzitate de unii drept parazit, situat cumva în afara arteiliterare, lucrurile se complică. Cum să cauţi, se întreabă mulţi,farmecul unor pagini speculative, care-şi găsesc menirea în acomenta un text de prima mână? Şi totuşi, chiar şi în acestvitregit palier al creaţiei, există cărţi convingătoare, bineconduse, există cărţi corecte, folositoare, care, slavă Domnului,de obicei se uită după o vreme, altele care apasă, cărţi ce te lasăindiferent, dar îţi consumă energia şi timpul, în fine, existăcărţi la care ai vrea să revii, de care te laşi furat şi pe care leciteşti fără a mai fi frustrat de inconvenientul conştiinciozităţiisterile care îţi impune lectura lor. Există, aşadar, cărţi care-ţidau puterea de a merge mai departe. Drept e că acestea sunt mairare, însă atunci când dai peste ele satisfacţia este cu atât mailiniştitoare.

Ca unul care scriu frecvent de ceva vreme despre volumele decritică literară sau eseu, domeniu uneori arid, în care mulţiautori înţeleg să-şi exercite exclusiv dreptul la argumentaţie,rămânând indiferenţi la calităţile estetice ale discursului lor, nuam cum să nu tresar şăgalnic atunci când dau peste câte un op încare volutele stilistice fac casă bună cu armătura ideatică.Recunosc: am o slăbiciune (dar şi o blândă, simpatetică invidie, înacelaşi timp) pentru cei ce reuşesc să fie nu numai convingători,dar în egală măsură seducători; caut şi gust întotdeaunaartificiile ce ţin de filigranul fin al textului, de alveolelegăzduind nesfârşite nuanţe, aluzii, pişicherii sau mostre senzualede vituozitate stilistică. Cred, cu toată convingerea, că există şiun anumit estetism de bun augur al criticii, al eseului, care nutrebuie dispreţuit (cum au făcut-o unii, blamând savonarolicaşa-numitul "calofilism" al discursului exegetic), ci, dimpotrivă,apreciat, gustat, aşa cum merită orice lucru rafinat. De aceea amscris cu mare plăcere, când s-a ivit ocazia, despre cărţile luiFlorin Faifer sau Dan C. Mihăilescu, reprezentanţi de seamă aiacestei modeste cantitativ tendinţe.

Este acest prolix preambul un soi de argumentare a alegeriicărţii la care, din motive eminamente obiective, am ales să mărefer de această dată. Cu volumul Suavulsuspin(Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2004) DragoşCojocaru îşi făcea debutul editorial în ale eseisticii, după oîndelungată şi mănoasă carieră de traducător din italiană şispaniolă. Subintitulat Studii şi eseuri, opul ar promite otratare rigidă, scrobită, excesiv apretată, în stil academic (căcinu ne putem preface a nu şti că autorul este universitar) a unorteme destinate, în vremuri de restrişte a lecturii, specialiştilorsau, în orice caz, iniţiaţilor în ale literaturii medievale, dar nunumai. E de ajuns, însă, să parcurgem protocolara Şoaptăprevenitoare, redactată într-un voit registru vetust, desuetoarecum, anunţând stilul baroc al cărţii, spre a ne linişti şi,deja curioşi, să purcedem nerăbdători la atacul propriu-zis. Iată-lpe buclucaşul auctore, în aceste pagini prefaţatoare,mărturisindu-şi (amănunt deloc lipsit de relevanţă: din interiorulinutil invidiatei tagme) "speranţa că, mai devreme sau mai târziu,spiritul universitar sănătos (aşa cum era el înţeles pe vremea - săzicem, fără a zâmbi - a lui Abélard) va renaşte de sub molozul subcare se căznesc a-l îngropa, într-o întristătoare continuitate -având în vedere, cu largheţe, întreaga scenă planetară - deceniilede ideologii şi practicile veninoase ale aciuaţilor nevrednici." Nueste vorba, aici, de imberbe ori gratuite puseuri de frondă, nicimăcar de o justificare subiectivă a propriei maniere de a scrie, cide corecta denunţare a unei prejudecăţi ce mai planează încă înanumite cercuri instituţionalizate, conform căreia un studiutrebuie să fie "sobru", cu tăieturi precise ale frazelor, cu măcarzece note care să susţină din subsol fiecare pagină şi, neapărat,cu un stil direct, neutru, gri, "precis", care să nu acorde nici oşansă echivocului. Ştiinţă, curată ştiinţă, cu alte cuvinte. Or,dacă asta se cere cu neobosită insistenţă, să devenim serioşi:rigoarea nu exclude umorul, după cum nici ludicul bine strunit nuizgoneşte din pagină justeţea celor afirmate. Critica literară debună condiţie, fie ea şi academică, bine înarmată cu tot ce îitrebuie, nu poate, oricât s-ar oţărî, să deveni ştiinţă şi, pentrua atrage cât de cât un public din ce în ce mai blazat, nu-şipermite gafa de a se descotorisi de fireştile şotii la care, dincând în când măcar, orice spirit deschis se dedă cu plăcere. IarDragoş Cojocaru nu-şi refuză nicidecum plăcerea, aristocratică laurma urmelor, de a jongla, cu gust şi cu umor, cu lucrurile ce pardestinate unei hermeneutici băţoase. O primă secţiune a cărţii,intitulată în ton cu tematica urmărită Lacrimi deliteratură, însumează, după mărturiile paratextuale aleautorului, "câteva studii dedicate expresiei sentimentale înliteratura europeană (din Evul Mediu şi până la epoca barocului),lirică şi epică, începând cu hispanicele jarchyas şicontinuând cu Chanson de Roland şi Cantar del mioCid, spre a se opri, pentru moment, la Giambattista Marino."Acesta este, de fapt, compartimentul cel mai solid al cărţii. Casă-mi duc gândul până la capăt, cred că el ar trebui întregit, căcidacă acestor o sută şi un pic de pagini li s-ar adăuga încă peatâtea, ar ieşi una dintre cele mai avizate şi seducătoarecontribuţii autohtone asupra elocinţei iubirii, "discursuluiamoros" din îndepărtatele şi eroicele/ eroticele vremuri de alecăror frumoase ritualuri retorice ne-am înstrăinat, din păcate,iremediabil. Totuşi, acel "pentru moment" strecurat în prefaţă măîncurajează să nu-mi pierd nădejdea deschis exprimată aici. Şi dacătot am mărturisit-o, nu-mi mai rămâne decât să-i probez justeţea,discutând, evident fugitiv, eseurile (mai curând decât studiile)existente. Contrar pragmaticelor şi, de aceea, lipsitelor de mistercutume actuale, pe nedrept numitul "întunecat" Ev Mediu, când"sângele curgea năvalnic, atât prin trupuri, cât şi, e drept, înafara lor", înţelegea amorul ca pe o cetate ce cu greu se lăsacucerită, dar care atrăgea cu atât mai mult cu cât se apăra maistraşnic. Un întreg arsenal procedural a fost creat atunci, graţieacestei aparente inaccesibilităţi a redutei feminine (care,paradoxal, devenind astăzi feministă, concede mult mai facil să-şideschidă porţile, înlesnind isprava cuceritorului - cel puţinaparent - viril până la a o lipsi de necesara, totusi, glorie).Iubirea cavalerească de care se ocupă pătimaş Denis de Rougementîntr-un clasic studiu era, de fapt, un spectacol, o convenţie, pecare cu toţii, barbaţi sau fecioare (dar să nu fiu exclusivist: saufemei), o înţelegeau ca atare, fără a se văduvi, însă, de plăcereade a purta măştile potrivite, interpretându-şi fiecare partiturapotrivită în acel afrodisiac scenariu prenupţial (şi nu mă referneapărat la nunta ca atare). Firesc, o astfel de mise enscène şi-a creat şi o retorică proprie, irigând abundentliteratura vremii, singura, de fapt, care o mai conservă. DragoşCojocaru urmăreşte cu nostalgică şi uneori ironică înţelegereavatarurile acestui discurs amoros în principalele scrierimedievale, neabţinându-se, pe alocuri, să privească încruntat cătrenevrednicul prezent, în care "suavul suspin" s-a desemantizat,devenind apanajul gospodinelor dependente de telenovele. El nuoboseşte să se lase încântat ascultând pios acele voci ce străbatpână la noi din medievalele jarchyas, "refrene, după cumlămureşte competent eseistul, redactate în spaniola mozarabă,strecurate în interiorul unor cântece concepute de evreii şimusulmanii hispanici în propria lor limbă". Nişte cântece dejelanie, de dor, interpretate în tonalităţi graţioase, decifeminine, căci ele, femeile, eterne Penelope, duceau de obiceidorul bărbaţilor plecaţi aiurea, oficial cel puţin cu îndeletnicirirăzboinice. Faptul că o femeie, cu sufletul înjunghiat de lipsaalesului, îl poate numi pe acesta "stăpân" ar putea stârni protesteastăzi, nefiind, e drept, "politically correct", dar respectând,natural, o anumită convenţie a epocii (căreia, spre lauda ei,conceptul îi era cu totul străin). Cârcotaş, mimând imparţialitateastudiosului, ludicul nostru autor intervine şi pune lucrurile lapunct în stilu-i caracteristic: "Nu văd de ce am bănui că un bărbatchemat de propria iubită cu numele <<stăpânul meu>> artrebui să fie neapărat un tiran care nu-şi mai slăbeşte cadâneledin înjositoarea îndeletnicire (pentru ele, vai, singura) de aaştepta la coadă până să le vină rândul la tema iubirii…" Câtevarânduri mai jos, spre a linişti spiritele probabil neîmpăcate cuideea, deci încă neconvinse de firescul unei atare situaţii,lucrurile sunt lămurite în tonalităţi evident ironice: "Discursulamoros al unor femei, dacă nu îndrăgostite, măcar cât de câtînfierbântate, poate foarte bine (s-o spunem spre liniştireasuratelor lor, feministele) să recurgă la sintagme din zonasemantică a dominaţiei şi supunerii fie ca la nişte metaforeelementare ale stării de bine şi confort oblăduit, fie ca la nişteimagini - transpuse, ce-i drept, în plan <<social>>,dar prin asta nu mai puţin incitante - ale actului eroticpropriu-zis, fie ca la nişte (mai e nevoie să o spun?) artificiiretorice (desigur, intuitive, doar avem de-a face cu femei!) întrupersuadarea masculului (măcar în închipuirea lui) dominant." Amcitat in extenso pentru că, uneori, e greu să te abţii să nuoferi mostre din acest discurs întotdeauna viu, îndrăgostit de elînsuşi, plin de subtilităţi, dar elegant în acelaşi timp.Întorcându-mă către cele mai sus decupate, tind să-i dau dreptatecriticului (mereu în haine de gală, căruia i se potriveşte maicurând redingota sau platoşa decât un Armani contemporan), amintindcă şi G. Călinescu vorbea, într-o spumoasă conferinţă, despre oanumită "tiranie" pe care femeia, fie-mi iertat, şi-o exercitătocmai prin fragilitate şi umilinţă.

Acelaşi ritual al suspinului, suav sau împovărat, de cele maimulte ori însă trucat, este urmărit în paginile poemelor medievale,cu brave rezultate. Acolo unde unii mimează o searbădă şiornamentală erudiţie, Dragos Cojocaru păşeşte fără scrupule oricomplexe, relaxat, zâmbind parcă amuza(n)t. Este un fel de a spunecă aceste texte răsdiscutate, stoarse de orice sevă până acum, artrebui citite (cetite, de fapt, ca să respect grafia autorului)fără prejudecăţi, ca memorabile pagini de mare literatură, iar nuca pretext de investigaţie ce capătă, în abordările doctorale,supărătoare nuanţe contabiliceşti, de statistică. Reluând anumitescene clasice, dezinvoltul studios (sintagmă, aceasta din urmă, pecare le-o atribuie unor critici de calitate, semn că îi place) aredarul de a percepe teatralitatea situaţiilor cheie, femecătoareprin însăşi artificialitatea gesturilor ce la compun. De pildă,marele Carol, contemplând câmpul acoperit de leşurile eroilor săi,"îşi smulge barba cum hom ki est iret, în vreme ceîmprejurul său, un leşin colectiv de 20 de mii de cavalericompletează atmosfera de dezolare postparoxistică." La rândul său,regele Marsilie, beteag în urma luptei, leşină şi el "după modavremii" la umbra unui măslin. În Cantar del mio Cid eroulexemplar este surprins, conform tematicii acestui capitol, cum,"îmbrăţisându-şi majoritatea feminină a familiei, se dedă larându-i ritualului lacrimant, <<plângând din ochi atât detare, în timp ce suspină>> după standardele (încă) învigoare." Nu este nimic ireverenţios în aceste comentarii amuzate,ci dimpotrivă, meritorie devine ipoteza demnă de atenţie scoasă cuobstinaţie în faţă: faptul că eroismul presupunea obedienţa faţă deo anumită normă lacrimogenă, căci iubirea nu uşor se câştiga înacel glorios Ev Mediu. În fine, aceeaşi tematică generoasă estepertinent urmărită în opere etalon ale Occidentului, de la cea alui Dante până la poemele cavalerului Marino, cărora le este comunăaceeaşi nobilă plăcere a suspinului amoros, condiţie sine quanon, pare-se, în vremuri oricum mai pretenţioase, în astăprivinţă, decât cele contemporane nouă. Să nu uit, însă, săprecizez, înainte de a trece la celelate două compartimente aleopului, că, astfel citite şi inteligent "popularizate", vechiletexte au şansa de a câştiga noi cititori, acum, când patima pentrustricta actualitate a exilat lectura literaturii antice saumedievale, transformând-o într-un apanaj al specialiştilor sau alvetuştilor lipsiţi de simţ pragmatic. Zice-se!

În al doilea capitol al acestui "mozaic" (cum onest şi-l asumăîn prefaţă chiar eseistul), intitulat Risipa fiului, joculcapătă deja aspecte de adâncime. Travestit dibaci în figuramarchizului de Zubizarreta, autorul însuşi scoate la ivealăproducţii mai vechi, de poeticească pomenire, asupra cărora îşiexercită harul hermeneutic, arogându-şi, cum însuşi se confesează,"postura de personaj în propria sa poveste." Scoţând la luminăproducţiile unui oarecare Cassapu Micşunel, adevărată "literaturăde sertar" - nu-i aşa? - ce respiră un aer medieval, trubaduresc,prin metrica desăvârşită şi baladescul subtil confecţionat,anahoretul, s-ar spune, marchiz aruncă în lume poeme, cele maimulte cu formă fixă, pe tema ludică, dar apăsătoare şi, nu încapeîndoială, eternă: "găsiţi o soluţie la problema femeii." Iată-l pecel care, înduioşat de suspinele eroilor medievali, le făceaironice reverenţe, suspinând liric, la rându-i, dar păstrându-şinealterată şi plăcerea de a se amuza pe seama acestor nostimeisprăvi. Aici eseistul, deghizat în aristocrat veşnic amorezat, darmereu singur, face apel, cu bonomie şi curtoazie netrucată, laînţelegerea cititorului, pe care, de fapt, îl momeşte în cuibu-i,pentru a putea flirta în deplină tihnă cu el. Pentru că, probabilaţi ghicit, ca orice cavaler care se respectă, şi marchizul deZubizarreta scrie pentru o suavă şi, cu siguranţă, graţioasă (fieea şi numai virtuală) cititoare. Un joc cât se poate de bine pus înpagină, pe care un lector destupat la minte nu are cum să nu-lguste, în ciuda înduioşătoarei sale gratuităţi. Sau, cine poateşti, poate tocmai din astă pricină.

În fine, ultimul palier al cărţii, ce poartă drept blazononomastic Săpături cordiale adună dări de seamă desprecărţile unor "amici", în general volume universitare, în paginilecărora autorul pare a fi găsit niscaiva afinităţi (elective,selective? Ce mai contează…). Dragoş Cojocaru nu este propriu-zisun cronicar literar, nu recenzii ţinteşte el să comită, ci maidegrabă, folosind pretextul unor apariţii editoriale, produceportrete burleşti uneori, livreşti, în orice caz, căci autoriiintraţi în atenţia sa, oameni ca toţi oamenii de altfel, devinpersonaje stranii, dar extrem de simpatice. Din aceată secţiuneantologic este textul intitulat Prin criptica bucătărie a unuiSymposyon, la care renunţ să mă mai refer, lăsându-vă plăcereade a-l degusta în tihna canapelei personale. Aşa cum, de altfel, amfăcut la rându-mi.

Concluzia este simplă: lectura cărţii de debut a lui DragoşCojocaru poate stârni suspine suave, dar şi hohote de râs, oferindocazia descoperirii (pentru cei ce nu l-au urmărit în revisteleculturale) unui autor care are toate datele de a-şi seducecititorul. Fie acesta şi de sex feminin.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţulConstanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrulFacultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctorîn filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şieseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilordin România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiriliterare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiulpentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentrudebut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Paginidespre literatura română contemporană (Premiul pentru criticăal revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română.Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole îndiferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume,antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al UniuniiScriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru LiteraturăGenerală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în"Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" aRadio Iaşi, din 2006.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO