Dragă Zizule,
Sunt zile când mă gândesc intens la tine. O să zâmbeşti, dar ăsta e adevărul. Poate să ţi se fi părut neonorabil că am plecat fără să-ţi spun o vorbă. Realitatea e că mi-a fost frică. Eram debusolat. Îţi aminteşti de panica stârnită în oraş când ne‑am trezit cu tancurile hurducăind prin centru şi zdrenţuind asfaltul Bulevardului? Când i-am văzut pe bolşevicii turmentaţi de băutură intrând prin case, trăgând cu automatele şi jefuind ca-n codru? De altfel ai fost martoră la tot ce a urmat şi încă abia e începutul.
Am auzit că bestiile au arestat-o pe biata maică-mea. Ce zici de asta? Crezi că pe mine, care am lucrat doi ani la ambasada de la Berna, m-ar fi uitat cumva? Sau îţi închipui că m-ar fi numit plenipotenţiar la Londra? Să nu iei tot ce spun ca pe o scuză. Nu regret nimic din ce am făcut, sunt responsabil de gesturile mele.
Şi câteva cuvinte despre mine. M-am stabilit de o bună vreme la Paris, în rue de Sèvres, după un periplu prin Italia. Fireşte, am o prietenă, Nadine, brunetă, 25 de ani, o fată admirabilă. E flautistă la Opéra-Comique, îi plac pisicile şi vinul de Bourgogne. Şi încă ceva de care nu-ţi mai spun. Iată un profil rezumativ al franţuzoaicei. Timpul mi‑l petrec între muzee, cafenele şi cursele de cai, sunt ocupat, după cum vezi. Nu-mi fac proiecte deocamdată. E inutil. Aştept să văd ce se întâmplă în ţară.
Voiam să-ţi spun că dacă ţii să divorţăm, nu am nimica împotrivă. Eşti tânără, isteaţă, temperamentală. Ca medic, sper să te descurci printre volutele regimului. În plus, am avut grijă, după cum ştii, să-ţi trec în cont o sumă bunicică la banca Romanelli. O mică zestre, nu?
Ţi-am expediat scrisoarea prin om ca să fiu sigur că va ajunge unde trebuie. În zilele de astăzi poşta nu mai prezintă nicio garanţie. Trimite mătuşii Matildica pupicuri multe de la mine. Se mai aude ceva despre zănaticul de Mircea?
Te îmbrăţişează, Titu
P.S. E preferabil să nu baţi toba că ţi-am scris. Gândeşte bine înainte de-a o face.
Miercuri. Îmi scrie Titu. Din Paris. E prima respiraţie după atâţia ani. Inconştient de când îl ştiu, sau mai degrabă uşuratic. Îşi imaginează că huzuresc cu banii lui, numai că Banca Romanelli s-a volatilizat de mult, odată cu pomana pe care mi-a aruncat-o la plecare. În rest, despre amorurile lui frivole. Rupt plicul, rupt scrisoarea. El e acolo, noi ne luptăm cu viaţa noastră.
Impozitul pe cabinet, enorm. Se strânge menghina, abia dacă-mi acopăr cheltuielile. Dar nu m-aş despărţi de el în ruptul capului. Azi, o femeie din Buricea îmi aduce ouă, că ăştia-s banii mei, suspină. Are un ulcer păcătos. Din cauză că o bate omul, consideră femeia, şi când pronunţă omul se înduioşează. Ce să fac, maică, că l-am luat cu preot…
Tutungeria Larisei Antonovna. Larisa numără un vraf de milioane, umezindu-şi degetele cu salivă. Grişa stă prăbuşit pe un scaun, horcăie, dugheana duhneşte a mastică. Şi-au tapetat pereţii cu tăieturi din ziare reprezentându-l pe tătucu’ Stalin în diferite ipostaze: vorbind de la tribună, prinzând o decoraţie pe pieptul unui general borţos, zâmbind patern mulţimii entuziasmate, mângâind copiii. Nu vă gândiţi că cine ştie ce… zice Larisa, le-am pus şi noi acolo, ca să fie.
Sâmbătă. Ieri s-a înecat în Hinţa un puşti din clasa a patra. În fiecare an tributul apei, când vine râul mare…
Mă vizitează Paula. Aduce flori, prostuţa. E fericită, taică-su i-a închiriat o cameră în oraş, de-acum înainte adio cefere, adio zdranga-zdranga. Mărturiseşte că are un iubit, adică nu chiar un iubit, un prieten. Mâine se duc la ştrandul din Zăvoi, e înnebunită după apă. Nu vreţi să ne însoţiţi? îmi spune. Aiurită.
Seara, la Marguerita, cu Ilenuţa Ocoleanu. Lume multă, mai mult băbet. Rita îşi sărbătoreşte cu curaj aniversarea, probabil 65, dar nu e sigur. Cafele, dulciuri şi şampanie la discreţie. Casa plină. Se pun romanţe, valsuri şi şansonete cu Piaf. E lipsă mare de bărbaţi: doar colonelul Mărmureanu, complet senil, Horică Enătescu şi un profesor de la „Carol”, băiatul lui Benito Girardini. E însoţit de Loredana şi fata, vigilentă, nu‑l scapă niciun moment de sub control. Luchino îmi relatează o poveste complicată, cum că se angajase să-i facă portretul lui Bazaca, pe urmă al domnului Zatoviceanu, apoi istoria s‑a întins şi a început să fie vizitat de oamenii lui Saşa. S-a întrerupt deodată, de fapt spusese totul, povestea cu Dogeanu nu mirosea prea bine. Chiar te pricepi să faci portrete? l‑am întrebat prosteşte. Zâmbea distrat. Ce-ar fi să încerci odată şi cu mine?
Marţi. Sunt nopţi în care dorm până la două-trei şi dintr-odată mi se taie legătura şi rămân atât de limpede, de trează!... Adesea parcă văd formaţiile de avioane americane care alunecau în jurul prânzului deasupra Alutelei şi se îndreptau spre răsărit cu zumzet ritmic, neliniştitor. Nesăbuită, le trimiteam bezele. Astăzi americanii sunt departe şi vocea le-o ascult la radio în fiecare seară, tot mai străină, tot mai inutilă.
Aseară: Dogeanu plimbându-se pe Corso, singur, la ora promenadei. Tunică militară, ştaif. Pare decupat din filmele ruseşti cu bestii hitleriste cinice.
La Luchi. Mă fixează pe un taburet, îmi porunceşte să stau cuminte, să nu mişc. Şi-a confecţionat o mutră antipatică. Pufneşte, nemulţumit de rochia pe care mi-am ales-o. Prea sobră după gustul lui, se potriveşte pentru alte vârste. Preferă, zice, să nu vorbim în timpul lucrului. Mă simt ca o momâie idioată. După un sfert de oră înţepenesc. Naiba m-a împins să intru în aventura asta păguboasă. Pellegrino, întins pe o canapea, clipeşte des, aproape adormit. Şi Gelsomina, care s-a fofilat în cameră şi ne priveşte cu o perversă curiozitate. Drăguţă, chiar frumuşică. Pare să fie disponibilă. Te poate duce gândul la orice.
Joi. Pe vremuri, la Oteteleşu. Cu Titu şi cu Lila la cules de struguri. Lila cea înţeleaptă, cea autoritară, infailibilă şi virtuoasă, înfulecând ciorchinii umezi şi mustoşi, mânjită până la urechi de zeama dulce-acrişoară-lipicioasă. Şi Titu, fiul, moştenitorul tandru, răsfăţatul, un mic Bazaca pe traiectorie ascendentă.
Chemată la directorul Şimonca. Politicos, mă invită să iau loc. Începe cu un laudatio scârbos – ce conştiincioasă sunt, ce devotată profesiunii esculapice şi multe altele – apoi într-un registru grav: sunt tânără, ar putea să-mi fie tată (aici un zâmbet libidinos, înţelegând că hai, exagerez puţin), în consecinţă ascultă sfatul meu, fetiţo, sunt vremuri în care nu e suficientă performanţa, trebuie să te angajezi, să lupţi alături de cei care doresc progresul ţării. E cazul să te înrolezi. Partidul are nevoie de oameni tineri, harnici, bine pregătiţi, de cadre de nădejde. Gândeşte-te, îmi spune. Nu pierde acest moment de graţie. Sunt clipe care nu se mai repetă. Olé! Un sfert dintre colegi au folosit deja acest moment de graţie.
Modestă observaţie: ieri cuiburile, azi celula. Ieri verdele, azi roşul purpuriu. Uşoare diferenţe de nuanţă.
Cu Luchi la spectacolul Electra de O’Neill. Prea lung, obositor. Un sfert din sală goală. În loja altădată a primarului se lăfăie tovarăşul Ciuvică, vătaful Comitetului. Suportă greu tortura. La prima pauză se retrage demn şi lasă în lojă o femeie tristă, planturoasă, bineînţeles soţia. Luchino e încântat de piesă, se pierde în comentarii oţioase ca să epateze. Abilă tactica de a mă seduce cu ornamente din recuzita artei. Spectacolul se încheie după miezul nopţii. Condus acasă. Îmi cere să-i mai acord două şedinţe „ca să sfârşesc rahatul ăla” (se trece cu vederea exprimarea frustă).
(...)
Nu mi-am imaginat că va veni o zi în care să văd atâtea claie de bancnote stivuite, fir-ar ai dracului de bogătani cu banii lor cu tot, că nu se satură să tot adune, de parcă i-ar căra cu ei pe lumea ailaltă. Dacă ar fi fost după a mea, nu m‑aş fi dus la centru nici să mă pici cu ceară, dar sarcina e sarcină şi când îţi spune tovarăşul Ciuvică o vorbă, nu mai există să zici că-ţi place sau nu-ţi place.
În noaptea aia n-am dormit, că trebuia să organizăm localul şcolii. Eram doar eu, tovarăşul Ionică de la Propagandă, Drăguţu, un tânăr căruia abia i-au dat tuleiele, Marincu trimis de B.N.R. şi cinci jandarmi care au cărat mobilierul pentru depozitarea stivelor de bani. La şase dimineaţa eram gata. Mi se făcuse o foame nenorocită, dar toate magazinele erau închise şi închise vor rămâne, că-n ziua aia banii nu mai făceau două parale.
Când stau să mă gândesc, n-a fost prea multă osteneală, decât că n-am pus geană pe geană, în schimb mă apăsa răspunderea pe care o aveam, că în caz de se întâmpla, Doamne fereşte, ceva nasol, cine trăgea ponoasele dacă nu altul decât tovarăşul Dobrică. Mai era şi chestia cu pistolul. Nu ştiu de ce-mi dăduse arma şi cinci gloanţe, că nu mergeam la luptă sau la vreo manifestaţie reacţionară şi nici n-am întrebat ce rost avea, că poate ar fi trebuit să ştiu şi nu voiam să fiu eu ăla prostu’, în plus Dogeanu urma să aducă zece oameni pentru asigurarea liniştii şi ordinii şi ştie toată lumea că oamenii lui Saşa cunosc la meserie, numai că tovarăşul Ciuvică a zis că trebuie şi cu cuvântul ăsta orice discuţie era moartă.
La şapte dimineaţa se adunaseră deja în faţa şcolii vreo trei sute de oameni cu genţi, sacoşe sau valize pline cu bancnote şi oamenii lui Dogu îi dispuseseră pe două rânduri ca la şcoală, că se înghesuiau de parcă s-ar fi împărţit pomană. Încolo erau cuminţi, stăteau la coadă şi aşteptau tăcuţi şi resemnaţi şi pentru mine asta conta în primul rând, să nu fie scandal, să nu vocifereze. Majoritatea dintre ei, cum e normal, erau persoane nevoiaşe şi mă bazam pe faptul că se consolau la gândul că bogătanii chiar se leftereau în urma monetarei, în timp ce ei abia pierdeau acolo, câteva parale. Partidul gândise bine mişcarea cu reforma: era întâia oară când săracii se simţeau egali, egali de‑adevăratelea cu cei bogaţi, fiindcă primeau aceeaşi sumă de la stat, indiferent de tona de bancnote pe care burjuii o vărsau în lăzile întocmite de noi în toiul nopţii.
În prima parte a zilei n-am avut prea multe incidente şi dacă lucrurile ar fi mers aşa până la capăt, totul ar fi fost în regulă. Primisem de la Comitet cinci fete din clasa a opta de liceu, isteţe foc, pentru că personalul nostru de la centru nu se prea pricepea la scripte, şi fetele au fost salvarea noastră, cu ele ne-am făcut mai toată treaba. Problema mea nu era atât să controlez dacă lucrează bine cu înscrisurile, că erau o sumă de rubrici şi rubricuţe care mai de care mai tâmpite, ci să le protejez de mocofanii lui Ionică de la Propagandă care roiau pe lângă ele şi le ciupeau şi le împungeau ca nişte bădărani, de parcă intraseră cu toţii în călduri. Pe urmă mai erau şi tovii de la Regiune, puşi la ştaif, ce ne încurcau mai mult decât să ne ajute, că se învârteau cu mâinile la spate printre mese şi erau mereu nemulţumiţi, ba că aşa, ba că pe dincolo, şi beau cafele şi fumau şi mai ţipau la mine şi la tovarăşul Ionică şi la tovarăşul Marincu ca să se afle în treabă şi ca să arate ce mare sculă sunt, că reprezintă organele superioare.
Probleme au apărut abia în jurul prânzului, până atunci mersese totul uns. O cauză poate să fi fost căldura, o căldură leneşă, copleşitoare, sau faptul că lumea venită să-şi arunce banii pe apa sâmbetei se înmulţise şi coada pleca acum din faţa şcolii, aluneca pe Strada Negru-Vodă până în dreptul magazinului de sticlărie Cuşu, cotea pe Praporgescu şi o ţinea totuna până la seminarul Sf. Nicolae. Mulţimea începuse să se enerveze. E un fapt. Se auzeau proteste încă abia mocnite că de ce nu s-au băgat mai multe centre pentru schimb, că ce sunt ei de stau ca vitele la rând în soare, că sunt bătrâni, că sunt bolnavi şi alte marafeturi şi tontul de Ionică a intrat în panică şi i-a telefonat Dogeanului să mai trimită vreo douăzeci de haidamaci că începe lumea să se mişte.
Se anunţa furtuna, e adevărat, dar încercam să fiu stăpân pe mine, să aştept cu calm ce se întâmplă. Prânzul l-am luat în cancelaria profesorilor, ne adusesem de acasă ce ne pusese fiecăruia nevasta în pachet. Tovarăşul Ionică a scos o sticlă de tărie şi pahare şi i-am spus să-şi bage dracu’ sticla în fund, că nu îngădui să se consume băutură atâta vreme cât eu sunt şeful centrului. În timpul ăsta schimbul continua şi fetele au fost înlocuite din mers cu alte fete, că obosiseră săracele, erau năuce de contactul cu lume de tot felul.
După-amiază nemulţumirile s-au înteţit treptat, odată cu căldura care o luase razna pur şi simplu. Am hotărât să înfiinţăm două ghişee suplimentare şi să trimitem după trei profesori de nădejde care doresc să facă muncă voluntară. Am pus la poartă cinci jandarmi cu misia să asigure intrarea ordonată în şcoală. Pe staţia de radioficare am difuzat programe de muzică folclorică şi înregistrări cu Fernic şi Grigoraş Dinicu. Dar lumea devenea din ce în ce mai agitată. La început se auzeau proteste izolate despre aşa-zisa hoţie ce sta la temelia reformei monetare, că ei, adică oamenii de rând de prin ateliere şi şantiere de construcţii, s-au spetit muncind ca să câştige un ban şi să le asigure o zestre fetelor sau să-şi trimită băieţii la învăţătură şi vine statul să le ia printr-o scamatorie tot rodul strădaniei lor de-o viaţă. Pe urmă protestele s-au înmulţit şi vocile mulţimii au devenit un vuiet ritmic, ameninţător. Nu mai fusesem confruntat cu astfel de tâmpenii. Ce facem? m-a întrebat tovarăşul Ionică alb la faţă şi tocmai asta aş fi dorit să ştiu şi eu.
Tovarăşii trimişi de Regiune plecaseră la masa organizată în cinstea lor de Comitet şi ca să o spun pe-a dreaptă, nu mă deranja deloc absenţa lor. În timpul ăsta mulţimea a început să fluiere şi să arunce cu pietre în geamurile şcolii şi oamenii lui Dogu au flancat imediat de‑o parte şi de alta şirul, până atunci organizat, ca să împiedice un eventual asalt al huliganilor. Stăteam în pragul şcolii şi urmăream cu câtă dibăcie lucrau băieţii lui Dogeanu, de parcă abia aşteptaseră acest moment ca să-şi arate profesionalismul. În clipa când oamenii au început să strige să plece ruşii, să plece comuniştii, jandarmii şi-au scos pulanele şi au pornit atacul. Loveau orbeşte în stânga şi în dreapta în trupurile învălmăşite ce încercau să se sustragă ordinii căreia i se supuseseră până atunci, căutând un adăpost izbăvitor, un spaţiu de securitate. În locul strigătelor de revoltă se auzeau acum icnelile şi vaietele celor căzuţi sub ploaia loviturilor.
Încăierarea să fi durat vreo câteva minute bune, cu momente de încrâncenare maximă în care nu se prea înţelegea de partea cui înclină sorţii bătăliei. Neavând cu ce se apăra, mulţimea folosea sacoşele cu bani şi în scurtă vreme pavajul s-a acoperit cu mii de fluturaşi ce se zbăteau prin aer, făceau volute graţioase şi se aşterneau cuminţi pe sol într-o risipă generoasă de hârtie. Pe urmă a apărut din Strada Negru-Vodă un pâlc de militari cu automate, au răsunat somaţii, împuşcături răzleţe, o parte a dintre huligani au fost înghesuiţi în dubele lui Saşa iar alţii, intraţi în panică, au părăsit coloana în mare grabă, lăsând ca pradă de război valizele ticsite cu bancnote iar cei rămaşi au reintrat în rânduri decişi să se întoarcă în familie cu bănuţii noi cu care vor trăi până la prima retribuţie. S-a aşezat apoi o linişte posacă şi coada s-a urnit uşor către ghişeele improvizate. Trotuarul oferea imaginea apocaliptică a zeci de miliarde ce nu mai valorau nici cât o ceapă degerată.
La unsprezece noaptea am ajuns acasă. Eram sfârşit. Abia mă mai ţineau picioarele. Florina mă aştepta cu masa, cum face întotdeauna când vin nervos de pe teren. Ei, cum a fost? m-a întrebat cu o blândeţe matern-prevenitoare. Păi cum să fie, bine. Şi m-am lăsat să cad într-un fotoliu.
Constantin Mateescu, Tablouri dintr-o expoziţie sau Naşterea unei ficţiuni- în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels