Confesiunile lui Marin Gherasim, artist de mare sensibilitate, care si-a pus o amprenta de neignorat pe arta plastica a zilelor noastre, sunt o continua curgere de recunostinta pentru tot ceea ce i-a fost model in formare. Rememorarea momentelor faste din tineretea sa (cu toate ca si astazi este un spirit tanar si luminos), evocarea oamenilor cu care s-a intersectat in viata reprezinta firul conducator al discursului sau. (Marcela Gheorghiu)
Biblioteca lui Comarnescu
Petru Comarnescu era un om foarte generos, care imprumuta carti din biblioteca sa pe incredere, fara sa si le noteze undeva, asa incat, la un moment dat, si-a dat seama ca biblioteca i s-a cam devalizat. Avea o generozitate de semanator ce imprastie semintele intelepciunii, motiv pentru care acorda un credit total oamenilor. Stia ca anumite carti nu se vor mai intoarce la el, dar tot la fel de bine stia ca ele vor rodi in ceilalti.
Student fiind si, mai tarziu, proaspat intrat in viata artistica, Petru Comarnescu mi-a pus in maini Mircea Eliade "Aspecte ale mitului", volumul de eseuri "Insula lui Euthanasius", apoi o carte extraordinara a lui Cioran, care a facut epoca, "Schimbarea la fata a Romaniei", precum si volumul "Alchimia orientala". In plus, pentru mine a avut o mare importanta teza de doctorat in filosofie a lui Comarnescu, sustinuta in Statele Unite. Se numea "Kalokagaton" si trata relatia dintre frumos si bine: faptul ca binele este identic cu frumosul, iar frumosul trebuie sa reprezinte binele lumii era teza lui de baza in acea carte, teza pentru care pleda cu ardoare. Comarnescu a sustinut idealismul grec in fata unor profesori care erau cu totii corifei ai pragmatismului american. Ne povestea cum, in timpul sustinerii tezei de doctorat, a purtat un dialog autentic cu acestia, intr-o reala confruntare de idei. Cum spuneam, apara punctul de vedere al idealismului grec si al unei perspective morale asupra Europei, in fata pragmatismului american, care considera ca este bine ceea ce aduce un profit material vietii.
Tot in anii primei tinereti, am citit "Orizont si stil" de Lucian Blaga si, asa cum am amintit deja in primul episod, "Spatiul mioritic". Toate cartile acestea si-au avut importanta lor in formarea mea.
Intai om si apoi artist
Numar anul acesta 40 de ani de profesorat si trebuie sa spun ca una dintre pretentiile mele in raport cu tinerii talentati, dotati pentru arta, pentru pictura, care mi-au trecut si imi trec prin mana este ca, inainte de orice, sa se formeze ca niste mari oameni. Intai de toate, un mare om, un om adevarat, si abia in al doilea rand un artist. Nu te poti bizui numai si numai pe talent. Daca talentul functioneaza in primii ani de profesie, dupa un timp el se sleieste, motiv pentru care trebuie hranit in permanenta cu multe feluri de hrana.
Legatura cu dublu circuit
Relatia cu studentii mei este o fateta extrem de importanta a vietii mele, ca si faptul ca, dupa o perioada de acumulari, am simtit nevoia sa transmit celorlalti, sa nu pastrez doar pentru mine cunostintele capatate. Ii trimit la concerte, ii trimit la teatru, le sugerez lecturi, ii sfatuiesc sa traiasca adevarat si asumat viata, nu s-o priveasca numai din punctul de vedere al unei afaceri. Am pus in practica vocatia mea pedagogica, in ciuda faptului ca lucrul acesta, in mentalitatea generala de la noi, nu inseamna nimic. Nu stiu cum stau lucrurile in societatea europeana, dar intr-a noastra a fi profesor nu e mare lucru. Totusi, acolo, in scoala, se afla retortele in care se formeaza oamenii. Construiesti oameni, construiesti artisti pentru cultura tarii tale. Din pacate, la noi, aspectul acesta este complet neglijat. In mentaliatea actuala, daca nu esti un om cu functie, daca nu esti sef de institutie, daca nu ai o raspundere sociala de acest tip, nu insemni nimc. Dar profesorul transmite o stafeta care inseamna tot ce s-a acumulat pana la el. In ce ma priveste, am profesat patru decenii meseria de dascal cu dorinta de a fi o punte de legatura intre trecut si viitor, dar si din dragoste pentru tineri. Le spuneam odata, cu toata sinceritatea, ca, in raportul dintre profesor si elev, nu se stie niciodata cine cui da mai mult. Contactul cu tinerii m-a obligat sa fiu, la randul meu, tanar din punct de vedere spiritual, sa fiu la curent cu noutatea, sa nu ma osific intr-un sistem de gandire pecetluit, sa fiu atent la necesitatile lor, la problemele lor, la idealurile lor, la felul lor de a gandi si chiar de a se imbraca. In felul acesta, relatia dintre discipol si profesor este una cu circuit dublu: fiecare, la randul lui, primeste si daruieste. Marturisesc ca puterea mea de a ma regenera ca artist, faptul ca nu am ramas fixat intr-o viziune care, intr-un fel, m-a impus in pictura romaneasca (se vorbeste despre un anumit tip de forme, de simboluri, de arhetipuri pe care le-am propus) le datorez contactului cu ei: am fost si sunt atent la ceea ce vine - ca sensibilitate noua, proaspata - de la tinerii cu care colaborez (asa obisnuiesc eu sa spun). Am simtit intotdeauna ca acest contact s-a rasfrant benefic asupra mea, oferindu-mi posibilitatea de a ma innoi permanent.
Paradoxul unei drame
Nu pot incheia aceste confesiuni fara sa relatez un episod pe care il consider benefic de la un punct incolo, desi initial a fost dramatic, ba chiar l-am resimtit ca tragic. In 1985, cand Nicolae Ceausescu se apropia de apogeul dementei, profesorii care aveau rude in strainatate au fost exclusi din invatamant, pentru "a nu-i contamina pe cei tineri". Il aveam in strainatate pe fratele meu, care terminase Conservatorul si plecase in Germania Federala, iar de acolo la Capetown, unde era un om onorabil, profesor de vioara. Nu facea politica si nu s-a pronuntat niciodata impotriva tarii. Pe el il interesa doar profesia lui. Cu toate acestea, am fost chemat la Cadre si mi s-a spus ca, deoarece mi s-a redus postul, trebuie sa parasesc invatamantul. De invatamant eram insa legat cu toata fiinta mea; pentru mine, invatamantul nu era o slujba, era o menire. Episodul a fost catastrofic si l-am depasit cu greu. In acele vremuri, exista insa o solidaritate reala intre intelectuali, solidaritate care acum nu mai exista. Auzind de ceea ce mi s-a intamplat si fiind consternat de o astfel de procedura, Dan Haulica, pe care il cunosteam bine, redactor pe atunci la Secolul 20, i-a vorbit despre mine directorului Institutului de Istoria Artelor al Academiei Romane si, prin concurs, am intrat cercetator. Nu mi-a fost usor deloc, fiindca acolo lucrau profesionisti de mare clasa si de mare acribie stiintifica. Dar generozitatea acestor oameni - si a directorului in special - m-a facut sa ma simt bine printre ei si sa-mi fac munca fara complexe. M-am ocupat de arta contemporana, fapt care m-a facut sa ma organizez si mental, pentru ca a face cercetare nu este simpla improvizatie. Numai Dumnezeu stie cata documentare, ce grad de cunoastere in detaliu implica ea. Cred ca aceasta munca m-a disciplinat intr-un fel.
Astfel, episodul care a debutat in 1984 cu scoaterea mea din invatamant s-a dovedit in 1990, atunci cand a luat sfarsit, o perioada fasta pentru cariera si existenta mea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
